Aplicații ale Psihologiei Personalității în Psihologie Judiciară

Prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional a preocupat şi preocupă omenirea. Această preocupare este pe deplin justificată dacă se are în vedere faptul că prin fenomenul infracţional se aduce o atingere gravă intereselor umane de maximă generalitate şi importanţă, se pun în pericol valorile fundamentale afectându-i astfel buna sa funcţionalitate.

Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale şi la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri coercitive sau punitive. Datorită acestui fapt, fenomenul infracţional capătă caracteristicele unei probleme sociale de importanţă majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecinţe şi moduri de soluţionare se resimt la toate nivelurile ei.

Cei implicaţi în studierea fenomenului infracţional sunt interesaţi în primul rând de explicarea cauzală a acestuia, de evidenţierea factorilor determinanţi, deoarece concepţiile şi teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor componente ale sistemului legal şi asupra tipurilor de activităţi corecţionale şi profilactice.

Termeni specifici

Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind modul cum acesta se manifestă şi acţionează în mediul său fizic, dar mai ales social. Psihologia este un sistem multistratificat de discipline teoretice şi practice, genetice şi experimentale, de discipline psihologice de ramură adecvate celor mai diverse genuri şi forme ale activităţii umane.

Psihologia personalităţii

Termenul de personaliatate vine de la cuvântul latin persona, cuvânt care se referea în antichitate la masca pe care o purta pe scena actorul. Acest termen a ajuns să se refere, cu timpul, la individ şi să definească însuşirile caracteristice şi stabile ale acestuia.

Behavioriştii definesc personalitatea ca pe o colecţie de deprinderi acumulate prin modelarea comportamentului individului de către societate. Psihologii cu orientare biologistă definesc personalitatea din perspectivă ereditară, iar psihologii umanişti susţin ca principalul factor determinant al personalităţii este propria noastra conştiinţă, ceea ce face ca omul să fie o fiinţă liberă, procesul de construire a personalităţii fiind de fapt unul de autoconstrucţie.

Gordon Allport afirma că datorită dificultăţii de înţelegere a omului în general, personalitatea are două dimensiuni: ceea ce ne diferenţiază şi ceea ce ne apropie de ceilalţi oameni.

Lawrence Pervin considera că „personalitatea reprezintă acele proprietăţi structurale şi dinamice ale individului sau indivizilor care-i reflectă pe ei inşişi în răspunsurile caracteristice pe care aceştia le dau diferitelor situaţii”.

Conform lui Porot şi Kam Merer, personalitatea se caracterizează prin următoarele trăsături:

- unitatea şi identitatea sa, care realizează un tot coerent, organizat şi rezistent;

- vitalitatea, ca ansamblu însufleţit, ierarhizat, a cărei existenţă este condiţionată de oscilaţiile sale endogene şi de stimulii exteriori la care răspunde şi reacţionează;

- conştientizarea, ca proces prin care individul îşi făureşte reprezentarea mentală a tuturor activiăţilor sale fiziologice şi psihice;

- raporturile individului cu mediul ambiant şi reacşiile la mediu în vederea reglării comportamentului.

Psihologia judiciară

În doctrina juridică, psihologia judiciară este definită ca fiind o disciplină distinctă, care are ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a fiinţei umane implicată în drama judiciară, în scopul obţinerii cunoştinţelor şi evidenţierii legalităţilor psihologice, apte să fundamenteze interpretarea corectă a conduitelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă. Aceasta are legături de subordonare şi intercondiţionare reciprocă cu psihologia generală, de la care împrumută şi aplică metode de abordare a domeniului, cunoştinţe asupra unor legi psihologice şi instrumente de investigaţie cu arie largă de aplicabilitate.

Fundamentarea prezenţei psihologiei judiciare pe terenul dreptului este demonstrată de faptul că înainte de a fi existat raporturi de drept, în societate s-au dezvoltat raporturi naturale, interumane, cu conţinut şi motivaţie psihologică, interesele părţilor fiind determinate de motivaţii şi scopuri, energizate de mobilizarea voinţei fizice şi psihice a agenţilor de drept, precedate sub aspectul cognitiv de mai mult sau mai puţin complexe procese de deliberare sub aspectul prevederii şi anticipării urmărilor.

Legătura psihologiei judiciare cu ştiinţa dreptului este reclamată de necesitatea de a oferi dreptului un instrumentar al interpretării corecte a conduitelor umane cu finalitate criminogenă. Din acest punct de vedere, dreptul îi limitează psihologiei judiciare aria de extensie, strict la conduita umană analizată din perspectiva normelor juridice şi a soluţionării sub just temei a pricinilor judiciare.