Lenea socială - studiu privind modalitățile de contracarare a lenei sociale în rândul studenților militari

I. Partea teoretică

1. Efectul Ringelmann

Max Ringelmann, un profesor francez a realizat un experiment pentru a evidenția eficiența individului în grupuri în realizarea diverselor sarcini în agricultură.Rezultatele au fost uimitoare iar psihologii sociali au dorit să reia experimentul.

Ringelmann a pus un grup de muncitori agricoli să tragă de o funie și a măsurat cu dinamometrele forța cu care ei trăgeau. Aceași muncitori au fost măsurați și individual la aceași sarcină.

El a constat imediat că atunci când o persoană este pusă să realizeze singur o sarcină depune mai mult efort decât atunci când este în grup.Ba mai mult, în grup, forța depusă de fiecare persoană se diminuează pe măsură ce numărul de membrii din grup crește. Altfel spus, cu cât sarcina se împarte la mai multe persoane cu atât forța fizică individuală este mai mică.

Efectul Ringelmann sau ” lenea socială” cum a fost denumit mai târziu de către psihologii sociali se referă așadar la reducerea efortului individului ca urmare a creșterii numerice a grupului.

Cercetătorii contemporani din domeniul performanței au sugerat că efectul Ringelmann are două explicații posibile:

1)Lipsa de coordonare- în condițiile de grup indivizii se pot încurca unii pe ceilalți trăgând de aceași funie.Din cauza celorlalți ei nu pot să tragă la fel de bine ca atunci când sunt singuri;

2)Pierderea motivației-această explicație are cauze psihologice și aproape imposibil de elucidat. Tot ceea ce se poate spune este că indivizii pur și simplu nu sunt motivați să tragă cât de tare pot de funie considerând că o pot face ceilalți, iar ceilalți consideră la fel și așa mai departe.

Ulterior, psihologi renumiți de la universități de prestigiu au reluat experimentul dorind astfel să clarifice această cauză psihologică:lipsa motivației. Însă cu orice experiment făcut se întărește ideea că individul depune mai puțin efort atunci când este în grup și mult mai mult efort când este singur. Și deși cauza lipsei de coordonare este importantă cea a lipsei motivației este de departe principală.

2. Diminuarea motivației de grup

Pentru a stabili validitatea acestor explicații, câțiva cercetători de la Yale University în frunte cu M. Ingham au reluat în 1974 cercetarea lui Ringelman. Într-una din condițiile experimentului lor, grupuri de diferite mărimi trăgeau de funie. Într-o altă condiție, evoluau pseudo-grupuri, alcătuite dintr-un subiect naiv și din complici ai experimentatorilor. Complicii erau instruiți să se facă numai că depun efort, fără să tragă realmente de funie. Rezultatele au indicat o scădere a performanței individuale în pseudo-grupuri. Întrucât nu se punea problema coordonării, subiectul fiind primul în șir, scăderea performanței nu se datorează lipsei de coordonare între indivizi, ci scăderii motivației.

Începând cu acest experiment, tocmai această scădere a motivației a fost numită „lene socială”. Lenea socială ar fi, deci, o reducere a efortului individual atunci când se lucrează în grup și eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalți, în comparație cu situația când individual lucrează singur. Remarcăm de la început ca ea nu apare decât în cazul anumitor sarcini colective.

3. Atractivitatea sarcinii

Am arătat că împrejurările în care participanții cred că performanța individuală poate fi stabilită cu precizie nu sunt propice pentru dezvoltarea lenei sociale. Un alt factor care dizolvă lenea socială este atractivitatea sarcinii pentru individ. Sarcinile de grup pot prezenta interes pentru subiecți, ori pot fi plictisitoare și descurajatoare. Din acest punct de vedere, o ipoteză validă ar putea fi aceea că lenea socială dispare când indivizii manifestă interes pentru sarcină – sunt, deci, motivate intrinsic.

4. Echitatea rezultatelor

Subiecții își ajustează eforturile la ceea ce ei percep a fi nivelul eforturilor altora în grup și încearcă să atingă nivelul de echitate. Această explicație se bazează pe presupunerea că subiecții se așteaptă ca partenerii lor să lenevească și ca atare lenevesc și ei mai curând decât să depună un efort mai mare decât al celorlalți. Rezultatele unui experiment al lui Jackson și Harkins demonstrează acest efect. Subiecții manifestă lene socială strigând mai tare singuri decât în grup, când nu au informații despre nivelul de efort pe care intenționează să-l atingă partenerul. Când sunt informați că celălalt intenționează să depună un efort mai intens, ei înșiși strigă mai tare. La fel, efortul lor scade în cazul în care dețin informații că celălalt va striga mai slab. Rezultatele acestui experiment probează că ne aflăm într-o situație de comparație socială: partenerul, prin comportamentul lui oferă informații despre nivelul de efort normal în acest context marcat de ambiguitate. Pe de altă parte, aceleași rezultate atestă existent așa-numitului „efect al fraierului” (sucker effect ): subiectul poate să creadă că se păcălește depunând un efort considerabil, în timp ce celălalt „lenevește”. „Sucker effect” operează în mai toate dilemele sociale și explică, de exemplu, de ce patronii români nu-și plătesc impozitele: de obicei, ei cred că ceilalți nu le achită, iar dacă ei ar face-o, ar fi „fraieri” într-o lume de „deștepți” care nu-și plătesc impozitele către stat.