Metode de stimulare a motivației

Consideraţii generale

Controlul şi dirijarea sistemului de motive specifice activităţii de învăţare reprezintă una din cele mai dificile sarcini ale muncii cadrului didactic. Stimularea motivaţiei elevului este o artă care ţine de măiestria şi harul didactic al educatorilor,al acelora care, după cum spunea Comenius au ,,cea mai minunată îndeletnicire din lume”. De educatori depinde formarea la elevi a unei atitudini active faţă de învăţare,faţă de nou, de necunoscut, fiind astfel capabili să se adapteze ,,din mers” cerinţelor societăţii aflate în schimbare.

Dacă viitorul apropiat este în mâna politicienilor, adevăratul viitor se află în mâinile educatorilor (Raillon), pentru că un dascăl ştie că dacă va pune dragoste şi adevăr în ceea ce face, ceea ce va construi va dura o veşnicie.De aceste două condiţii este mereu nevoie, indiferent de vârsta celor pe care-i are în grijă educatorul. Dar parcă mai imperioasă nevoie este în cazul copiilor de vârstă preşcolară şi şcolară mică, deoarece se ştie că într-o construcţie, importantă este temelia, care trebuie să fie solidă pentru a asigura stabilitatea şi rezistenţa în timp a clădirii.Educatorii trebuie să înţeleagă faptul că factorul emoţional este cel care asigură reuşita oricărei forme de învăţământ, deoarece învăţarea la această vâstă este predominant afectivă şi motivaţională. Indiferent care ar fi scopul, învăţarea nu înseamnă doar o acumulare de cunoştinţe, deoarece formarea motivaţiei pentru studiu nu se poate realiza fără stimularea condiţiilor afective ale copilului.

Pentru a determina unele strategii de creare a situaţiilor motivante în învăţare, trebuie pornit de la relaţia osmotică afectivitate-intelect. Primele integrări senzoriale se produc la nivelul hipotalamusului şi formaţiei reticulate, zone unde se produc şi emoţiile.Din această cauză, orice stimulare a creierului care produce o modificare la nivel de cunoaştere intelectuală, produce în acelaşi timp şi o reacţie emoţională. O informaţie cu valoare pozitivă produce o activizare intensă, care determină mărirea capacităţii de recepţie şi prelucrare. Dimpotrivă, o informaţie cu valoare emoţională negativă produce diminuarea capacităţii de recepţie şi prelucrare.Aceasta înseamnă ca emoţiile se intelectualizează, se somatizează şi se transformă în motive pentru învăţare. .

Dacă educatorul va determina o motivaţie optimă, atunci activitatea de învăţare va fi eficientă. Crearea optimului motivaţional vizează o corelare variabilă între particularităţile individuale (subiective)şi situaţiile obiective.S-a constatat că sarcinile uşoare,comune sunt deseori neglijate, nefiind însoţite de o motivaţie adecvată.Subiectul se află într-o stare de submotivare, performanţele obţinute fiind slabe.Pentru a îndeplini la timp şi în condiţii de eficienţă normală o sarcină percepută ca uşoară,este necesară o uşoară supramotivare a elevilor. Aceasta poate să fie o mobilizare, o atenţionare sau o tensionare mai ridicată decât ar fi părut necesare iniţial.

Dacă sarcina este de dificultate maximă, forţa pulsiunilor energetice anticipative ar trebui să fie maximă. Însă, paradoxul este că situaţia astfel anticipată consumă din energiile subiectului.De aceea, se recomandă ca în astfel de situaţii să intervină o oarecare submotivare.

Motivaţia este influenţată atât de factori care ţin de mediul în care se desfăşoară activitatea de învăţare(factori ecologici: climat fizic, climat social, climat ocupaţional), cât şi de factori subiectivi (starea de sănătate, starea emoţională, starea cognitivă) .

Analizând factorii motivaţiei şi căutând cele mai potrivite modalităţi de îmbinare a influenţei acestor factori, cercetătorii în domeniu au sugerat unele strategii de creare a motivaţiei învăţării.