Personalitatea ereditară și socială

PERSONALITATEA EREDITARA SI SOCIALA

„ Prima nastere a personalitãtii ” se leagã de momentul cristalizãrii „constiintei de sine”, care presupune si raportarea criticã la propriile acte de conduitã, la propriile dorinte, prin comparare cu altii; aplicarea la sine a acelorasi criterii, conditii si restrictii care se aplicã altuia. Întreaga evolutie a personalitãtii se desfãsoarã pe fondul interactiunii contradictorii dintre „constiinta obiectivã” si „autoconstiintã”. Acesta este un proces de desprindere, formulare si integrare permanentã de semnificatii, criterii, de simboluri si modele actionale care se desfãsoarã dupã cu totul alte legi decât comportamentele care definesc individul ca dat biologic.

În structura si dinamica personalitãtii sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului în sine, ci semnificatia lor valoricã, ce se cristalizeazã în cadrul relatiilor interpersonale si al aprecierilor sociale; nu perceptia sau gândirea în sine, ci constiinta valorii lor în realizare eului prin compararea cu altii.

Problema ereditãtii

Dinamica personalitãtii, asa cum a reiesit de mai sus, este propulsatã de tendinte si, în functie de diversitatea de combinatii ale acestora, se dirijeazã spre un obiectiv sau spre altul, creste sau scade în tensiune, se exteriorizeazã printr-o cromaticã sau alta. Tendintele nu se manifestã în afara unor cauzalitãti si a unor factori obiectivi iar, în consecintã, combinatiile dintre ele nu pot lua orice formã. Prin constatarea unor factori obiectivi, care determinã activitatea persoanei, se demonstreazã cã personalitatea nu este un simplu concept, ci constituie o realitate indubitabilã. În felul acesta mediul intern ai individului, de care depind în mare combinatiile dintre tendinte, apare ca un domeniu al unor succesiuni de procese cu o anumitã motivatie, al unor relatii cauzale, ca interioritate a unei organizãri, a unei formatii.

Organizarea în cauzã este opera a doi factori: a factorului endogen – mediul intern – si a factorului exogen – mediul extern. Nici unul dintre acesti doi factori nu poate fi eliminat, primordialitate în timp are însã factorul endogen. Ontogeneza eului coincide la început cu maturizarea functiilor nervoase si, cu toate cã primul act al personalizãrii nu se pune în scenã decât atunci când subiectul reuseste sã se detaseze de obiect, personalitatea se realizeazã pe un anumit fond nervos, endocrin si umoral. Dar fondul nervos, endocrin si umoral individul îl primeste, datoritã ereditãtii, de la pãrintii si strãmosii sãi.

Ereditatea poate fi studiatã din douã puncte de vedere: ca proces de transmitere, prin plasma germinativã, a genelor si ca substrat transmis. În 1809 Lamarck în „Philosophie zoologique” a explicat diferentele de viatã prin variatia conditiilor de mediu. Doctrina lui Lamarck a produs o revolutie în gândirea umanã si mari frãmântãri în sânul Academiei Franceze. În 1859 Darwin a emis teoria selectiei naturale si a luptei pentru existentã. În 1863 G. Mendel a publicat rezultatele sale privind experientele fãcute pe mazãre. 1886 – Hugo de Vries a elaborat o teorie a mutatiilor. A urmat apoi Th. Morgan cu observatiile sale întreprinse asupra musculitei de otet. În raport de doctrina lui Mendel si a lui Morgan, genele sunt considerate suporturi materiale ale tuturor caracterelor morfologice, fiziologice si psihologice ale unui individ. Dar nu cumva si mediul îl influenteazã pe individ ? În acest caz, modificãrile dobândite se transmit sau nu ?

În 1883 Weisman a întreprins o criticã distructivã a teoriei lui Lamarck, accentuând imposibilitatea transmiterii caracterelor câstigate. Cu mici exceptii oamenii de stiintã au împãrtãsit teza lui Weisman.

Cercetãri asupra ereditãtii întreprinse pe animale

Mc Dougall a încercat sã demonstreze contrariul. Întreprinzând unele experimente pe 38 generatii de sobolani, el a arãtat cã deprinderile se mostenesc. În legãturã cu teza lamarckianã sunt interesante cercetãrile lui Pavlov. Bazându-se pe teoria sa asupra actelor reflexe, sub directa-i supraveghere, s-a înregistrat numãrul de repetitii de care a avut nevoie prima generatie de animale pentru câstigarea unui reflex, dupã aceea de care a avut a doua, a treia s.a.m.d. Dupã constatãrile lui Pavlov, începând cu generatia a doua, numãrul de repetitii a descrescut. În spiritul acelorasi cercetãri Tryon a selectionat soarecii cei mai lenti în rezolvarea unor probleme, ca si soarecii cei mai rapizi si a operat încrucisãri între soarecii din aceeasi categorie. La capãtul experientelor el a obtinut douã grupe de soareci complet diferiti.

Investigatii la nivel uman

Unii oameni de stiintã au apreciat cã singura manierã de a privi stiintific problema ereditate-mediu este la nivelul grupului social uman, cercetarea putându-se întreprinde, dupã pãrerea lor, prin studierea variabilitãtii performantelor. Pornindu-se de la aceste consideratii, atât în Europa cât si în America, s-a declansat o adevãratã campanie de investigare a factorilor ereditari si de mediu în raport de similaritatea sau disimilaritatea indivizilor.

În aceste cercetãri s-au utilizat în primul rând posibilitãtile oferite de gemeni. Spre exemplificare pot fi consultate datele lui Newman, Freeman si Holzinger, care atestã în mod frapant corelatiile foarte ridicate dintre gemenii identici. Rezultatele cele mai spectaculoase referitoare la raportul dintre gemenii identici si cei fraternali, sunt cele publicate în 1929 de cãtre Wingfield si Sandiford. În ceea ce priveste studiul ereditãtii întreprinse prin intermediul gemenilor identici, crescuti aparte fatã de fratii lor, nu pot fi neglijate datele oferite tot de cãtre Newman, Freeman si Holzinger.