Profilul psihologic al adolescentului instituționalizat

Copiii instituţionalizaţi sunt numiţi frecvent de documentele UNICEF ca o categorie de copii ”în circumstanţe deosebit de dificile”. Prin aceasta se înţelege că majoritatea dintre ei au de făcut faţă unui triplu dezavantaj:

1. Experienţa care a făcut să se afle în imposibilitatea de a creşte în propria familie, experienţă traumatizantă în toate variantele ei;

2. În majoritatea cazurilor se adaugă dezavantajul de a fi îngrijiţi într-un mediu instituţional care, adesea, nu numai că nu raspunde nevoilor fizice şi psihosociale ale copilului, dar îl pune în faţa unor experienţe în care i se încalcă drepturile şi devine subiect al neglijării, al traumelor fizice şi sexuale.

3. Copiii instituţionalizaţi se confruntă cu nesiguranţa viitorului lor. Lipsa oportunităţilor de învăţare a rolurilor şi deprinderilor necesare vieţii adulte, deprivarea de experienţe emoţionale indispensabile adaptării sociale adecvate, absenţa suportului acordat, de obicei, de familie, întunecă prognosticul evoluţiei lor.

Nevoile copilului şi consecinţele neîmplinirii lor

1. Nevoia de dragoste şi securitate este împlinită de relaţiile calde şi afectuoase ce se formează imediat după naştere. Prin această relaţie copilul îşi conturează identitatea şi devine conştient de sine. Cel mai puternic impact al acestei relaţii de afecţiune se produce asupra sinelui. Aprobarea şi acceptarea din partea celorlalţi este esenţială pentru dezvoltarea auto-acceptării şi auto-aprobării.

Eşecul în a răspunde acestor nevoi are ca efect sindromul de “deprivare maternă”.

2. Nevoia de noi experienţe îşi găseşte răspunsul în capacitatea de a explora, de a descoperi. Odată apărut interesul pentru ceea ce este nou, el devine sursă de motivare a altor explorări şi, astfel, a învăţării.

Imposibilitatea de a trăi noi experienţe se regăseşte în diferitele forme de substimulare sau deprivare senzorială, socială, emotională.

Suprastimularea produce si ea efecte negative: nelinişte, extenuare şi tulburări ale somnului.

3. Nevoia de încurajare şi apreciere. Trecerea de la copilul neajutorar la adultul auto-determinat se realizează şi prin cunoaşterea bucuriei şi apoi trăirea nevoii de succes. Se realizează printr-un proces de auto-modelare pornind de la exemplele pe care copilul le identifică/alege din rândul persoanelor importante pentru el. În acest sens profesorii joacă un rol deosebit de important.

Această nevoie îşi găseşte împlinirea în urma rezultatelor şi mai puţin în urma efortului depus; de aceea, ea este satisfăcută mai frecvent la copiii sănătoşi, inteligenţi, bine adaptaţi, în timp ce copiii instituţionalizaţi vor obţine mai greu aprecierile celor din jur.

4. Nevoia de responsabilitate, câştigarea şi recunoaşterea de către ceilalţi a independenţei sale. Şcoala are, şi de această dată, un rol important.

Nesatisfacerea acestei nevoi conduce la deficienţe în deprinderile de auto-control şi planificare, la tendinţa tânărului de a se manifesta impulsiv, la incapacitatea de a amâna gratificarea imediată a nevoilor, la nesocotirea drepturilor celorlalţi, adică la iresponsabilitate.