Protecția victimelor - abuzul asupra copiilor

PROTECŢIA VICTIMELOR-

ABUZUL ASUPRA COPIILOR

Intr-o societate in care majoritatea oamenilor nu-şi urmăresc decât propriile interese si câştiguri, într-o societate în care violenţa de orice tip este considerată ca ceva normal si chiar necesar, într-o societate în care aderarea la „principiile" democraţiei occidentale devansează respectarea individului ca entitate umană, copilul nu-şi găseşte locul ce ar trebui să-l ocupe, atât in familie, cât şi in societate. Copilul trebuie respectat ca o persoană distinctă. Copiii trebuie recunoscuţi ca cetăţeni, la fel ca adulţii. Ei au drepturi fundamentale, atât ca fiinţe omeneşti, cât şi ca cetăţeni ai unui stat: dreptul la o viaţa particulară, dreptul la intimitate, dreptul la o dezvoltare normală. Pe lângă acestea, copiii au nevoi speciale şi au dreptul ca acestea sa fie indeplinite (dreptul copilului la protecţie, libertate). Creşterea violenţei indreptată asupra copilului constituie una din problemele sociale cele mai dramatice cu care se confruntă societăţile contemporane.

Conceptul de violenta acoperă, atât în reglementările juridice, cât şi în practică, grade diferite de vizibilitate şi de încadrare a comportamentelor considerate agresive, de la cele care afectează starea de sănătate a victimei, la cele care afectează situaţia ei socială sau stima de sine. O privire de ansamblu asupra percepţiei şi încadrării formale sau informale a comportamentelor şi atitudinilor în registrul violenţei arată o recunoaştere diferenţiată a comportamentelor şi atitudinilor, de la formele de violenţă fizică la formele de violenţă sexuală, verbală sau psihologică. Diferenţele apar în definirea termenului de violenţă şi în raport cu persoana care este victimă a violenţei; astfel este diferenţiată definiţia violenţei asupra femeii, asupra tânărului sau asupra persoanei vârstnice.

Astfel în definiţia descriptivă a termenului de violenţă apar forme cum ar fi: izolarea şi separarea persoanei de mediul social, refuzul accesului acesteia la orice tip de resurse, ridiculizarea, hărţuirea verbală şi poreclirea (folosite pentru a determina o persoană să se aprecieze ca fără valoare personală, astfel încât aceasta să poată fi ţinută sub controlul agresorului), ameninţarea verbală privind abuzul sau tortura directă sau indirectă (asupra copiilor sau rudelor). Inconsistenţa în modul de încadrare a comportamentelor şi atitudinilor în registrul violenţei este dată de gradul diferit de percepţie şi conştientizare la nivel comunitar, atât a femeii şi copilului şi raportului acestora cu ceilalţi membrii ai familiei, cât şi de definire diferită a violentei

Formele violenţei sunt conturate clar fiind:

-Violenţa psihologică (agresiuni verbale, intimidare, batjocură, umilire)

-Violenţa fizică (vătămări produse prin pălmuire, lovire cu sau fără obiecte sau bătaie)

-Violenţa socială (izolarea faţă de familie şi prieteni, monitorizarea activităţilor, restrângerea accesului la informaţie)

-Violenţa economică (oprirea accesului la resurse financiare sau alte mijloace economice)

-Violenţa sexuală (forţarea victimei pentru activităţi sexuale nedorite)

Sub aspectul prevalenţei, statisticile arată că forma fizică a violenţei este cea mai răspândită şi cea mai gravă prin limitele extreme pe care poate să le atingă.

O persoană care a experimentat violenţa în copilărie este incapabilă să-şi controleze emoţiile şi să dezvolte relaţii interpersonale bazate pe comunicare şi încredere (Holtzworth-Munroe, A., Stuart, G.L., & Hutchinson, G., 1997).

Există suport din partea cercetătorilor pentru ideea că violenţa în general, şi violenţa familială în special, este corelată cu impactul factorilor psihologici generaţi din experienţele copilăriei. Mulţi cercetători au evidenţiat prin cercetările lor o relaţie directă între experienţele violenţei în familie, în perioada copilăriei, şi rata criminalităţii; copiii victime ale abuzului au un risc sigur de dezvoltare a unei rute delincvente la maturitate. (Bolton, Reich & Gutierres, 1997; Alfaro, 1981; Geller & Ford-Somma, 1984). McMahon & ClayWerner (2002), făcând o analiză a acestor studii care susţin relaţia dintre experienţele copilăriei şi comportamentul delicvent la maturitate, afirmă că la baza explicaţiilor este teoria dezvoltării ataşamentului la copil. Dezvoltarea conduitei violente la maturitate, şi la extremă criminalitatea, sunt puse pe seama eşuării dezvoltării copilului într-o relaţie de ataşament cu părinţii, corelată pozitiv cu percepţia unei stări de încredere şi armonie; în situaţiile în care această relaţie nu se dezvoltă din cauza comportamentelor şi atitudinilor agresive ale părinţilor, sentimentul de ataşament şi siguranţă a copilului este afectat şi ca rezultat copilul poate deveni ostil şi agresiv. Acceptarea acestui model explicativ al cauzelor dezechilibrului în dezvoltarea ataşamentului ne obligă, să analizăm violenţa nu doar în raport cu situaţiile de abuz asupra copilului, ci şi cu situaţiile în care copilul trăieşte experienţa ruperii de părinţi fiind plasat într-un centru de pasament sau atunci când copilul este mutat des de la un asistent maternal la altul, precum şi cu situaţiile creşterii copilului în familii dezorganizate.

Abuz este o formă de molestare fizica sau psihica,utilizand forta sau cuvinte jignitoate Exploatare este un mod de utilizare abuzivă contra drepturilor cetăţeanului. Abandon este renunţarea temporară sau definitivă la cineva sau ceva fata de care persoana care abandoneaza are anume responsabilităţi.