Psihologie cognitivă - percepția

1. Teoriile gestaltiste asupra perceptiei

Gestaltistii, in special Kohler, Koffka si Wartheimer sustin ca organismuil uman este dotat cu capacitatea innascuta de a organiza perceptia dupa anumite reguli: Koffka si Wartheimer sustin ca organismuil uman este dotat cu capacitatea innascuta de a organiza perceptia dupa anumite reguli. Perceptia, ca intreg, este mai mult decat suma partilor componente, adica mai mult decat suma tuturor senzatiilor. Acestia sustin ca in perceperea „bunei forme” actioneaza anumite legi de organizare. In cazul in care distinctia este ambigua, campurile electrice se schimba de la o interpretare la alta. Principiul de baza al organizarii gestaltului este legea pregnantei, enuntata astfel de Koffka: „Organizarea psihologica va fi cu atat mai buna cu cat conditiile predominante o permit. „Buna forma” poate fi vazuta ca o notiune mai degraba abstracta deoarece, din punct de vedere intuitiv, este satisfacatoare.” (Malim, 1999, p.72)

Celelalte principii vin sa explice principiul pregnantei, fiind frecvent complementaree sau chiar opuse:

Proximitatea – elementele invecinate sunt considerate impreuna;

Similaritatea – elementele similare tind sa fie percepute grupat;

Configuratia – o figura incompleta tinde sa fie perceputa ca fiind completa;

Continuitatea – atunci cand figurile sunt definite printr-o linie neintrerupta, tind sa fie percepute ca o entitate;

Au existat incercari de testare empirica a legilor gestaltiste ale perceptiei. In experimentul lui Pomerantz (1981) se arata subiectiolor puncte pe care le puteau reuni asa cum doreau. Ipoteza era ca prezentarea punctelor intr-un mod care sugera anumite figuri („forme bune”) aveau ca rezultat faptul ca toti subiectii reunesc in acelasi mod punctele, iar figura rezultata este aceeasi. In momentul in care prezentarea punctelor nu sugera „forme bune”, s-a observat o mai mare variatie a modului in care erau reunite punctele prezentate.

Eysenck critica principiile gestaltiste, considerandu-le ca fiind numai descriptive, lipsite de putere explicativa. O alta limita o constituie faptul ca sunt aplicabile doar reprezentarilor bidimensionale.

2. Teoria lui Gregory asupra perceptiei

Gregory (1971) are in vedere faptul ca procesul perceptiei este un proces activ; informatiile senzoriale primite se organizeaza pe baza unei ipoteze perceptive determinate de experienta de viata a individului si de expectatiile rezultate din acea experienta. Ipoteza perceptiva este o prima presupunere, bazata pe experienta, asupra informatiilor senzoriale. Faptul ca obiectele indepartate par mai mici este un rezultat al experientei. Daca in datele senzoriale exista repere care sa sugereze faptul ca ceva anume este situat la distanta si daca simturile arata ca acel ceva are aceeasi marime ca altceva mai apropiat, atunci ipoteza perceptiva va fi ca acel ceva este mai lat si astfel va aparea iluzia. Ipoteza perceptiva este testata de experienta, context, motivatii si de incarcatura emotionala – este astfel un proces descendent.

3. Teoria perceptiei spontane a lui Gibson

In 1986, Gibson a demonstrat ca nu este necesara existenta etapelor intermediare de procesare intre stimularea retiniana si elaborarea raspunsului vizual. Aceasta este perceptia directa. Teoria accentueaza faptul ca functia analizatorilor este aceea de a furniza individului toate informatiile necesare interactiunii cu mediul inconjurator. Gibson sustine ca oamenii au un ambient optic care consta in toate razele luminoase care converg spre retina. De exemplu, atunci cand o persoana trece din pozitia sezand la pozitia in picioare, ambientul optic se modifica si furnizeaza noile informatii, necesare ca baza de actiune. Obiectele din mediul inconjurator vor parea mai mari sau mai mici si vor avea inclinari diferite in functie de distanta. Prelucrarea informatiei nu este o operatie cognitiva ci una neuronala. Ceea ce furnizeaza informatia necesara actiunii este intregul ambient optic, iar iluzia consta tocmai in insuficienta informatiei pentru elaborarea unui raspuns adecvat.