Psihologiile umaniste

Profesorul – în afara psihologului scolar specializat sau a psihoterapeutului – nu este un psihoterapeut în sensul

institutional si nici nu trebuie sa depaseasca limitele de competenta. Dar, în acelasi timp, în multe privinte el trebuie sa aiba capacitatile, virtutile unui psihoterapeut (ca si cadru didactic), tocmai prin marea sfera de influentare, atât ca numar de persoane (elevii, institutia, comunitatea) cât si ca durata (mare parte a timpului sau este ocupat de activitatea profesionala). Aceasta, pentru ca el urmareste formarea, împlinirea personalitatii elevului si o buna integrare sociala a acestuia.

Psihoterapia consta în aplicarea metodica a unor tehnici psihologice determinate pentru restabilirea echilibrului afectiv al unei persoane. E cunoscut faptul ca mai ales la elevi, la adolescenti, acest echilibru afectiv este esential pentru ca, într-un sens mai restrâns, anumite psihopatii, stari mentale patologice, se manifesta tocmai datorita deviatiilor caracteriale (tinând de afectivitate, vointa), care determina conduitele antisociale, fara culpabilitate aparenta.

Notiunea de psihopatie a fost formulata si teoretizata mai ales de K. Schneider (1923) si în psihologia si psihoterapiile din America, se înrudeste cu aceea de „personalitate antisociala”.

Însa toate metodele psihoterapeutice au o secventa de interactiune cu cele de ordin educativ, deoarece:

- urmaresc sustinerea moralului, sugestia, reeducarea, chiar psihanaliza,

respectiv cunoasterea, analizarea psihicului într-un mod sau altul, nu neaparat la nivelul de specializare al metodelor si analizei clasice sau actuale;

- se bazeaza pe comunicarea dintre psihoterapeut si bolnav;

- urmaresc scopuri asemanatoare si anume formarea, dezvoltarea, împlinirea

personalitatii si o cât mai buna integrare sociala a subiectului.

Luând ca si criteriu modurile lor de actiune, distingem trei mari categorii de psihoterapii, din care putem dobândi repere asupra unor metode în activitatea instructiv-educativa:

1. Psihoterapii bazate pe sugestie (persuasiune, directionare morala);

2. Psihoterapii bazate pe catharsis (retrairea sub efectul hipnozei sau sub al narcozei a

sentimentelor refulate);

3. Psihoterapii care-i permit pacientului sa-si modifice personalitatea prin analiza

conflictelor sale profunde, care îi modifica mecanismele de aparare.

Însa psihoterapiile au la baza unele cerinte sau conditii, fara de care activitatea

educativa nu se poate desfasura într-un mod corect: încredere, comprehensiune, descatusare.

Oriunde sunt si actioneaza oameni, apar inevitabil probleme psihologice; pentru anumite categorii de probleme se individualizeaza ramuri speciale de psihologie aplicata.