Psihoterapia Cognitiv-Comportamentala

1.REPERE ISTORICE IN EVOLUTIA PSIHOTERAPIEI COGNITIV- COMPORTAMENTALE

Aceste terapii, în mod deosebit cele comportamentale îşi au originea în concepţia behavioristă a personalităţii (ansamblu de deprinderi); orice tulburare se rezumă la faptul că o anume deprindere nu mai are aceeaşi valoare adaptativă,asadar terapia se referă la învăţarea unui nou comportament. Obiectivele psihoterapiei sunt:

1) formularea problemei. Primele şedinţe formulează punctele preliminare şi se elaborează planul terapeutic.

Ipotezele se vor verifica în cursul şedinţelor, sau prin intermediul sarcinilor. Nu trebuie considerată terapia ca fiind deja stabilită de la început, putând să apară o serie de factori precipitatori, condiţii în care se manifestă problema.

Terapeutul învaţă pacientul să achiziţioneze abilităţi prin care să rezolve nu numai problema prezentă, ci şi probleme similare ce pot să apară în viitor. El trebuie să solicite aplicare a ceea a învăţat în viaţa de zi cu zi (teme pentru acasă). Pacientul e solicitat să coopereze activ, furnizând informaţii diverse asupra eficienţei tehnicilor aplicate.

Interviul preliminar are o foarte mare însemnătate deoarece pacientul prezintă un amalgam nediferenţiat de probleme, iar terapeutul e cel care îl ajută să le coordoneze astfel încât dificultăţile sunt reduse, astfel că pacientul crede că soluţia este posibilă.

2) se stabilesc scopuri rezonabile pentru psihoterapie. Terapeutul trebuie să manifeste o atitudine simpatetică faţă de pacient, fără a-l judeca pe acesta.

3) ipoteza preliminară este abordarea urgenţelor. Funcţia principală în cadrul acestui demers o reprezintă formularea şi acordul dintre pacient şi psihoterapie cu privire la planul de psihoterapie.

Există câteva modalităţi de evaluare a pacientului:

1. interviul cu privire la comportamentul pacientului;

2. autoevaluarea prin intermediul chestionarului, scalelor de evaluare;

3. obţinerea de informaţii de la alte persoane, cu rol cheie în viaţa pacientului;

4. observarea directă a pacientului subiectului în situaţia clinică- se utilizează jocul de rol, testele comportamentale, analiza acţiunii pacientului, înregistrări psihofiziologice.

Când se realizează evaluarea pacientului se iau în considerare 4 categorii de

răspunsuri: comportamentale, fiziologice, cognitive, emoţionale. Evaluarea celor 4 situaţii are o serie de avantaje: facilitează cunoaşterea precisă a frecvenţei şi intensităţii comportamentului; îi permite terapeutului să realizeze modificări în ceea ce priveşte strategia terapiei; evaluarea are un rol psihoterapeutic prin ea însăşi, pentru că oferă informaţii exacte cu privire la progresele obţinute. "Orizonturi noi în psihologie" - tehnici despre personalitate şi terapia comportamentului. Joseph Wolpe - anii '50 - primele cercetări asupra nevrozelor la pisici; a provocat anxietatea condiţionată la pisici apoi a aplicat o tehnică pentru eliminarea ei. Hrănea pisica într-un anume loc, era electrocutată puţin, apoi a plasat mâncarea în zone din ce în ce mai aproape de locul unde fusese electrocutată şi, astfel, a eliminat teama - adică o "desensibilizare sistematică" sau inhibiţie reciprocă, pentru că foamea a inhibat aici teama. Deci - plasarea treptată a subiectului în preajma stimulului anxiogen.

Extinzând cercetările asupra oamenilor, Wolpe a găsit 3 răspunsuri care pot acţiona ca inhibitori reciproci:răspunsuri sexuale,răspunsuri asertive,răspunsuri de relaxare musculară progresivă.Cercetările ulterioare au demonstrat că tratamentele prin expunere sunt o tehnică eficientă în tratarea fobiilor, însă s-a considerat că nu este totdeauna nevoie ca expunerea să se facă gradat şi cea mai eficientă este "expunerea în vivo" – reală”.

Fundamentele empirice ale abordării cognitiv - comportamentele psihologice pot fi descoperite la începutul secolului trecut,cand majoritatea ideilor derivate din studiul modelului animal al comportamentului au fost aplicate în studiul mecanismelor şi de menţinere a comportamentelor patologice.Sunt 2 paradigme generale care fundamentează învăţarea clasică: condiţionarea clasică (Pavlov) şi condiţionarea operantă;se pot condiţiona atat comportamentele, cat şi stările afective.

A doua paradigmă are ca iniţiator pe Thornedike Skiner - au descoperit că dacă un anume comportament este în mod consecvent urmat de recompensă, comportamentul are o mai mare posibilitate să se producă din nou. Această relaţie este o lege a efortului care afirmă că acele comportamente care sunt urmate de consecinţe pozitive. vor avea tendinţa de a fi repetate, iar cele negative vor fi cu o frecvenţă mai mică.

Skiner a estimat acest principiu definind intarirea în termenii efectului pe care acesta îl are asupra comportamentului individual. Nu pur şi simplu prin faptul că ea pare a fi ori recompensativă, ori aversivă. Aceste 2 paradigme: condiţionarea clasică şi condiţionarea operantă au fost integrate într-un model bifactorial de Huli şi Mororer - spun că fobiile se dobândesc printr-un proces de condiţionare clasică şi sunt menţinute printr-un proces de condiţionare operantă (asociez liftul cu teama) = consecinţele acestui comportament = evitare ce aduce linişte, confort şi întăreşte comportamentul de evitare.

În ani 1960 - 2 terapeuţi cu formaţie psihanalitică - Beck şi Ellis au introdus noţiunea de terapie cognitiva. Ellis - terapia emotiv - cog¬nitivă (terapia comportamentală raţional - emotivă).În contrast cu tehnica emotiilor, Beck a emis ipoteza că gândurile negative nu sunt doar simptom al depresiei, ci au un rol central în producerea şi menţinerea depresiei. Această afirmaţie implică ideea că noi putem ameliora pacienţii depresivi prin modificarea acestor gânduri. Beck afirmă că gândirea negativă din depresie îşi are originea în atitudini şi idei dobândite în prima copilărie. în multe situaţii aceste idei pot fi utile şi pot orienta comportamentul într-o manieră eficientă. (Pentru a fi demn de încredere trebuie să am succes - motivează o activitate pozitivă).