Recepția senzorială - senzația, sensibilitatea și legile ei

Receptia senzoriala este o forma specifica de realizare a comunicarii noastre cu lumea externa, a carei functionare incepe chiar inainte de nastere, cand devine posibila formarea unor reflexe conditionate la agenti mecano-acustici si termici din mediul extern.

Din punct de vedere structural, senzorialitatea pune in evidenta doua componente mari: Senzatia si Perceptia.

Senzatia este primul nivel psihic de prelucrare , interpretare si utilizare a informatiei despre insusirile obiectelor si fenomenelor lumii externe si despre starile mediului intern. Ea este sursa primara a cunostintelor si constituie atat punctul de pornire, cat si cel de sosire in intregul demers al cunoasterii psihologice, procesele psihice zise superioare trebuind a fi studiate si explicate prin descompunere si reducere la senzatii.

*****

In lumina multor explicatii si teorii date de-a lungul timpului, se desprinde urmatoarea definitie generala a senzatiei : Senzatia este reflectarea activ-selectiva a insusirilor particulare si singulare ale stimulilor modali specific in forma unui cod imagine. Continutul ei furnizeaza o informatie secventiala, fragmentara despre obiectele si fenomenele perceptibile.Ea nu permite identificarea acestor obiecte si fenomene, ci doar discriminarea lor in interiorul uneia si aceleiasi insusiri - intensitate, durata, greutate, temperatura, etc.

Analiza senzatiei trebuie sa ia in consideratie interactiunea factorilor externi si a celor ce tin de de organizarea si « functionarea » subiectului.

SENSIBILITATEA SI LEGILE EI

Sensibilitatea reprezinta premisa biofiziologica a capacitatii de a avea senzatii.

Sensibilitatea este considerata totusi ca o proprietate a organismului de a receptiona factorii indiferenti, de a stabili un raport cu sens intre ei si cei conditionati (Zlate).

De aceea interpretarea posibilului suport organic al senzatiilor a fost intotdeauna mai dificila. Ea implica incontestabil structuri si retele neural reflexogene de excitatie bine determinate anatomic; dar ele de fiecare data mai presupun unele structuri de suport functionale, mai greu identificabile in acest fel.

Pentru psihologi producerea sensibilitatii este o functie dependenta de motricitatea care o faciliteaza. Relatia dintre sensibilitate si motricitate se situeaza la doua niveluri: la cel macrosistemic care vizeaza relatia organism -mediu si la nivelul microsistemelor al analizatorilor. Sensibilitatea se formeaza si se perfectioneaza in cursul vietii in stransa legatuara cu motricitatea la nivelul tuturor modalitatilor senzoriale.

Cu nimic diferit de excitabilitatea sau iritabilitatea, senzatiile si sensibilitatea se raporteaza in mod egal si au ca suport o activitate a sistemului nervos central. Poate sa fie invocat deseori sinestezic si sistemul endocrin, precum si alte organe si tesuturi (hepatic, muscular, etc.) ; Cu deosebirea ca doar procesele psihice proprii sensibilitatii corespund totusi unui nivel de reflectare superioara, sunt expresia unui nivel adaptiv ce depaseste nemijlocitul raport organism-mediu, pentru a cuprinde ansamblului raporturilor functionale cognitiv-conative subiect-obiect.

Aparitia sensibilitatii introduce in relatia organism-mediu o functie noua, cea a semnalizarii, care consta in aparitia unei legaturi si a unui transfer de semnificatie de la stimulul biologiceste necesar (neconditionat ) la stimulul neutru (conditionat).