Rolul conceptului de inteligență emoțională în managementul organizațional

PREFAŢĂ

“Inteligenţa singură nu creează lideri”.

Se pot preda competenţele personale? Se pot preda competenţele emoţionale? Cu siguranţă managerii, membrii unei echipe, liderii de echipe pot învăţa cum să se înţeleagă mai bine pe ei înşişi şi pe cei din jurul lor şi cum să identifice emoţiile. Mai pot învăţa cum să îşi folosească emoţiile şi să nu se lase conduşi de emoţii.

Liderii de succes au mai mult decât isteţime analitică. Ei au ceea ce se cheamă inteligenţa emoţională (IE).

IE este abilitatea de a încuraja oamenii, de a îi face să lucreze împreună şi de a îi motiva să dea tot ce au mai bun pentru realizarea unui anumit scop. De aceea mai multe studii au clasificat inteligenţa emoţională ca fiind cea mai importantă competenţă de bază care determină succesul unei companii.

Inteligenţa emoţională este un alt fel de isteţime. Este puterea de a acţiona sub presiune, încrederea de a construi relaţii fructuoase, curajul de a lua decizii şi viziunea de a crea viitorul. IE este în legătură cu leadership şi creativitate şi este o abilitate care poate fi învăţată. Constă în puterea de a conştientiza sentimentele şi de a identifica sursa lor.

Am ales această temă atrasă fiind de noutatea acestui subiect şi de faptul că inteligenţa emoţională este încă un concept extrem de mediatizat în occident, supus unor numeroase controverse între recunoscuţi specialişti din diverse domenii: management organizaţional, leadership, psihologie, sociologie.

Specialiştii din România sunt încă la stadiul de familiarizare cu acest concept, puţine fiind firmele de consultanţă în management sau recrutare care susţin programe de dezvoltare a inteligenţei emoţionale, precum şi mai puţine la număr fiind organizaţiile din ţara noastră care conştientizează impactul acestuia în conducerea unei organizaţii.

Îmi doresc ca această lucrare să aducă un plus de valoare informaţiilor până acum cunoscute, efortul depus constând în mare parte în îmbinarea şi aşezarea într-o formă cât mai cuprinzătoare şi mai pe înţelesul tuturor a părerilor şi cercetărilor unor specialişti recunoscuţi în domeniu.

Capitolul 1. INTRODUCERE ASUPRA CONCEPTELOR DE INTELIGENŢĂ ŞI INTELIGENŢĂ EMOŢIONALĂ

1.1 DEFINIŢII ALE INTELIGENŢEI

Termenul de INTELIGENŢĂ provine de la latinescul INTELLIGERE, care înseamnă a relaţiona, a organiza sau de la INTERLEGERE, care presupune stabilirea de relaţii între oameni.

Socrate şi Platon considerau că inteligenţa îi permite omului să înţeleaga ordinea lumii şi de a se conduce pe sine însuşi, iar Boudha milita pentru eliberarea omului de inteligenţă pentru a ajunge la cea mai înaltă formă de fericire. Pentru gândirea occidentală, inteligenţa apărea a fi atributul esenţial, fundamental al omului, care face din om ceea ce el este, pentru gândirea orientală, inteligenţa era redusă la minimum. Au fost foarte controversate şi funcţiile inteligenţei.

Kant o vede în uniune cu sensibilitatea, numai din această întrepătrundere totală şi absolută izvorând cunoaşterea. Leonardo Da Vinci legase inteligenţa de sensibil, înaintea lui Kant. Cadillac, senzualistul pentru care toate cunoştinţele vin prin simţuri, adăuga că inteligenţa apare ca un distilator, ca un mecanism ce permite rafinarea materialului brut furnizat de simţuri. Pascal, considera că inteligenţa este inhibată de afectivitatea debordantă. Şi Schopenhauer vede inteligenţa ca fiind subordonată voinţei, singurul element primar şi fundamental.

Descartes, se pare că a dat definiţia cea mai apropiată de înţelegerea modernă a inteligenţei. Filozoful francez definea inteligenţa: "mijlocul de a achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o infinitate de lucruri. În această definire, găsim intuirea celor două poziţii actuale ale noţiunii de inteligenţă: ca sistem complex de operaţii; ca aptitudine generală. Vorbind despre inteligenţă ca sistem complex de operaţii care condiţionează modul general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse situaţii şi sarcini problematice, avem în vedere operaţii şi abilităţi cum ar fi: adaptarea la situaţii noi, deducţia şi generalizarea, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate, consecinţele şi anticiparea deznodământului, compararea rapidă a variantelor acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea corectă şi uşoară a unor probleme cu grade crescânde de dificultate. Toate aceste abilităţi şi operaţii relevă cel puţin trei caracteristici fundamentale ale inteligenţei:

- capacitatea de a soluţiona situaţiile noi;

- rapiditatea, mobilitatea, supleţea, flexibilitatea ei;

- adaptabilitatea adecvată şi eficientă la împrejurări.

Leibniz intuieşte cel mai bine acest aspect, referindu-se la inteligenţa ca expresie a efortului evolutiv al conştiinţei. În psihologie, Jean Piaget a descris magistral această caracteristică în epistemologia sa genetică.

Termenul de inteligenţă are o accepţiune dublă: pe de o parte de proces de asimilare şi prelucrare a informaţiilor variabile, în scopul unor adaptări optime, iar pe de alta parte, de aptitudine rezidând în structuri operaţionale dotate cu anumite calităţi (complexitate, fluiditate, flexibilitate, productivitate), prin care se asigură eficienţa conduitei. Aceste calităţi sunt caracteristice subiectului, reprezintă invariaţii ce pot fi evaluate statistic şi sunt situaţii la un anumit nivel sau rang de valoare funcţională. Inteligenţa apare astfel ca sistem de însuşiri stabile proprii subiectului individual şi care la om se manifestă în calitatea activităţii intelectuale centrată pe gândire.

J.Piaget, prin psihologia genetică promovată, confirmă punctul de vedere al inteligenţei ca aptitudine generală cu o anume bază nativă. Adaptarea constă din echilibrarea dintre asimilarea informaţională la schemele preexistente şi acomodarea sau restructurarea impusă de noile informaţii ce nu se potrivesc perfect cu vechile scheme. Astăzi, persistă în psihologie întrebarea dacă inteligenţa este capacitatea generală de achiziţie a cunoştinţelor, de raţiune şi rezolvare de probleme sau ea implică diferite tipuri de abilităţi. Cei mai mulţi optează pentru prima ipoteză.

Noile cercetări făcute din perspectiva psihologiei cognitive şi a neuropsihologiei, care leagă comportamentul inteligent de eficienţa neurologică, ar putea aduce precizări preţioase în acest sens.

1.2 TIPOLOGII ALE INTELIGENŢEI

Istoricul cercetărilor realizate asupra inteligenţei a condus specialiştii spre mai multe opinii, diferite la prima vedere însă, apropiate după o mai atentă observaţie.Astfel, în accepţiunea lui Stephen Covey, avem de-a face cu 4 tipologii ale inteligenţei prezentate mai jos:

Conceptia lui S. Covey despre tipurile de inteligenţă