Autismul Infantil

Cap. 1 Abordări conceptuale

Articolul pediatrului Leo Kanner (1943) privind “tulburările autiste ale contactului afectiv ” la copii, a trecut neremarcat în perioada celui de al doilea război mondial, fiind redescoperit de către comunitatea academică abia după un deceniu.

Până atunci acestă tulburare era considerată fie o formă foarte timpurie a schizofreniei, de unde şi denumirea de “sindrom al demenţei precoce”, fie o consecinţă ale unei alte deficianţe (mintale, senzoriale) (V. Hâncu, 2001).

L. Kanner a preluat din psihiatrie termenul de autism (folosit încă din 1911 de către psihiatrul elveţian Eugen Bleuler pentru a desemne pierderea de către pacient a contactului cu realitatea, având ca efect imposibilitatea sau a unei dificultăţi totale de comunicare cu ceilalţi), cu intenţia de a denumi un anumit pattern comportamental observat la un număr de 11 pacienţi, care deşi păreau fizic normali, manifestau dezinteres pregnant faţă de relaţiile interpersonale şi chiar faţă de interacţiunile cu mediul ambiental, având tendinţa de a se refugia în preocupări solitare, adesea cu caracter stereotip, bizar.

Prin urmare, Kanner descrie autismul infantil drept incapacitate înăscută de a reacţiona adecvat în diverse situaţii şi de a stabili relaţii fireşti cu cei din jur. Acesta distingea două categorii ce pot fi diferenţiate clinic(C. Enăchescu, 2000).

1. Forme deficitare menţionând un tip emergent de psihoză (după Catherine Milcent, 1991, termenul nu poate fi folosit la copiii mici, deoarece sugerează o deformare a realului după ce s-a format reprezentarea acestuia, ceea ce nu este cazul copiilor autişti, care nu posedă o construcţie mintală a realului), cu:

• IQ în creştere, de tip regresiv, deteriorat,

• IQ în scădere , un tip static, la care coeficientul de inteligenţă se menţine constant

• De tip simbolic, unde IQ-ul variază în funcţie de momentul examinării şi de proba utilizată

2. Distorsiunile precoce ale personalităţii, descrise de către R. Mises şi M. Moniot, şi care se manifestă prin incapacitatea copiilor autişti de a comunica în mod adecvat cu ceilalţi. Această formă debutează brusc sau insidios, iar la apariţia sa se observă tulburări de comportament şi angoase ce preced simptomatologia tipică a autismului.

Controversele încă prezente, privitoare la definirea precisă a autismului infantil, sunt consecinţă a cel puţin patru categorii factori (Cit. E. Verza, 1993):

• structura complexă (etiologic şi siptomatologic) al sindromului autist

• caracterul limitat al posibilităţilor actuale de investigare şi evaluare

• abordările teoretice şi metodologice diferite, datorită punctelor de vedere specifice în psihiatrie şi psihopatologie, psihologie, psihopedagogie specială, pedagogie etc.

• imprevizibilitatea structurii vieţii psihice şi a evoluţiei comportamentale ulterioare momentului primei diagnoze, ce face extrem de riscantă orice prognoză sau evaluare post-terapeutică.

L. Kanner s-a confruntat el însuşi cu acest gen de dificultăţi atunci când a încercat să delimiteze cât mai corect tabloul simptomatologic al copiilor autişti, fiind nevoit să-şi revizuiască opiniile în studiile publicate ulterior.

S-a constat că, departe de a fi inteligenţi, copiii autişti prezinţă în marea lor majoritate, tulburări severe de învăţare, coeficient scăzut de inteligenţă.

Din punct de vedere al definiţiilor propuse, acestea se axează mai mult spre aspectul simptomatologic, decât către cel explicativ, ele variind în funcţie de formaţia academică şi de interesele profesionale ale unui autor sau altul.

După E. Bleuler, autismul este un sindrom manifestat prin repliere totală asupra universului psihic propriu şi prin modul de gândire necritică, axată pe subiectivism şi detaşare de realitate, dominată de reverie şi fantezie.

P.Popescu-Neveanu descrie autistul ca fiind “subiectul care refuză contactul cu persoanele şi obiectele externe şi se refugiază în lumea sa lăuntrică în care îşi satisface dorinţele în plan imaginar, se compensează afectiv prin fantasme care în cazuri patologice sunt duse până la delir halucinatoriu”.

Autismul se prezinţă mai degrabă sub forma unui continuu psihopatologic decât a unor tipuri precis individualizate.

În psihologie sintagma “note autiste” se utilizează atunci când se constată manifestări asemănătoare sindromului autist (introvertire exagerată, lipsa motivaţiei pentru cominicare, dezinteres marcat faţă de situaţii şi persoane, detaşare afectivă, necooperare), fără ca etiologia ori rezultatele diagnozei psihice să confirme acest lucru.

Cap 2. Etiologia autismului infantil

Etiologia autismului infantil se datorează unei constelaţii factoriale şi în mare parte este guvernată de ipoteze. Spre exemplu, incidenţa mult mai mare a acestuia la subiecţi de sex masculin decât la cei de sex feminin (raport 4:1) a sugerat idea că autismul reprezintă o extremă “gaussiană”a gândirii hiperanalitice şi ultracerebrale a bărbaţilor.