Comunicarea Nonverbală

Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.

A. Mehrabian si M. Weiner au fost primii care au studiat limbajele neverbale si au constatat că proporţia în care folosim limbajul verbal şi limbajele neverbale este, în comunicarea orală, urmatoarea 7% cuvinte, 38% paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj neverbal (în principal expresia feţei, gesturile şi postura corpului). Doar 7% din comunicare are loc prin intermediul cuvintelor, restul fiind neverbal.

De cîte ori comunicăm, noi trimitem în exterior mesaje şi prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci când nu scriem sau vorbim, noi totuşi comunicăm ceva, uneori neintenţionat. Evident, noi putem utiliza imagini pentru a ne comunica mesajul, fie pentru a înlocui cuvintele sau, mai important, pentru a întări mesajul verbal. Dar, voluntar sau involuntar, când vorbim, comunicăm de asemenea prin

- expresia feţei- un zâmbet, o încruntare;

- gesturi- mişcarea mîinilor şi a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal;

Gesturile reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace care dau acces la o persoană; Jean Stoetzel le clasifică in trei categorii:

o gesturi autice (care nu au nici o legătură cu comunicarea, dar care trădează o anumită stare afectivă a individului, de exemplu, la un examen, o persoană îşi frământă mâinile, ţine creionul între dinţi, mişcă picioarele sub bancă);

o gesturi obişnuite (reverenţa diplomatului, degetele ridicate ale elevilor care vor să răspundă la lecţie ete.);

o gesturi simbolice (prin care se exprimă aprobarea, indiferenţa, entuziasmul; pentru a chema pe cineva se face un semn cu degetul, pentru a aproba se da din cap).

Studiind relaţia dintre cultură şi personalitate, Birdwhistell a ajuns la concluzia că gestul reprezintă o a treia instanţă ce se interpune între cele doua noţiuni.

El ajunge chiar la stabilirea unei stratificări sociale a oamenilor pornind de la indicii gestuali.

- poziţia corpului- modul în care stăm, în picioare sau aşezaţi;

- orientarea- dacă stăm cu faţa sau cu spatele către interlocutor;

- proximitatea- distanţa la care stăm faţă de interlocutor, în picioare sau aşezaţi;

- contactul vizual- dacă privim interlocutorul sau nu, cât şi intervalul de timp în care îl privim;

Corpul uman înseamnă nu numai aparenţa fizică sau gestică, ci şi expresia fetei, mimica cu un foarte mare rol în comunicarea nonverbală.

Privirea, se pare, că se distinge ca element central al expresiei feţei. Susţinerea sau ocolirea ei, fixitatea sau mobilitatea ei trădează stările de admiraţie, iubire, duşmănie, sinceritate etc.

Cercetările au arătat că într-o conversaţie asupra unor probleme personale, persoanele se privesc între 50%-60% în timpul conversaţiei. Prin expresia feţei putem stimula, orienta, decodifica şi înţelege intenţiile partenerului, susţine partenerul.

- contactul corporal- o bătaie uşoară pe spate, prinderea umerilor;

- mişcări ale corpului- pentru a indica aprobarea/dezaprobarea sau pentru a încuraja interlocutorul să continue;

- aspectul exterior- înfăţişarea fizică sau alegerea vestimentaţiei;

O mare importanţă o are îmbrăcămintea persoanei, ca furnizor de informaţii adecvate sau false despre individ, de asemenea, ca facilitator al apropierii sau îndepărtării unor persoane de altele, mai ales în situaţiile în care îmbrăcămintea este aproape un mijloc instituţionalizat (îmbrăcămintea de poliţist, de medic etc.). Uneori îmbrăcamintea "comunică" diverse trăsaturi caracteriale ale oamenilor (fuga spre originalitate) sau intenţiile lor (intenţia de a se distinge, de a place ete.).

- aspectele nonverbale ale vorbirii- variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria lor şi rapiditatea vorbirii, calitatea şi tonul vocii (denumite uneori “paralimbaj”);

- aspectele nonverbale ale scrisului- scrisul de mână, aşezare, organizare, acurateţe şi aspectul vizual general;

Ansamblul elementelor nonverbale ale comunicării este uneori denumit “metacomunicare” (cuvântul grecesc “meta” înseamnă “dincolo” sau “în plus”). “Metacomunicarea” este deci ceva în plus faţă de comunicare şi trebuie să fim totdeauna conştienţi de existenţa sa. Trebuie să subliniem că metacomunicarea, care însoţeşte orice mesaj, este foarte importantă. Modalitatea nonverbală a comunicării este frecvent întrebuinţată în procesele de insruire, învăţământ, artă dramatică, şi în medicină.

Există corelaţii între mesajul verbal şi cel non-verbal transmis de individ. Când între cele două mesaje există dicordanţă, oamenii au tendinţa să se bizuie pe mesajul non-verbal întrucât este, de regulă, mai sincer, mai puţin supus controlului conştient. Cecetările efectuate în domeniul comunicării au evidenţiat existenţa unei legături directe între nivelul de pregătire, statusul social şi disponibilităţile de vorbire ale unei persoane si numarul de gesturi utilizate de ea pentru a transmite un mesaj. Cu cât o persoană este mai instruită şi se află mai sus pe scara ierarhiei sociale, cu atât reuşeşte mai bine să comunuce mai bine prin cuvinte şi fraze. Astfel de pesoană utilizeză în principal limbajul verbal (bogat şi diversificat), în timp ce persoanele mai puţin instruite se bazează într-o mai mare măsură pe gesturi şi cuvinte.

Comunicare prin imagini.

Viaţa modernă a adus cu sine o multitudine de mijloace imagistice de comunicare (afiş, fotografii, benzi desenate, ilustraţii, cinema, televiziune).

Comunicarea prin imaginea omniprezentă, crează un paradox: deşi mai puţin interactivă, deoarece se exercită într-un singur sens, ea este mult mai eficientă - afectează un număr extrem de mare de persoane.

Aşadar, intre reciprocitatea şi amploarea ei există o oarecare incompatibilitate, care se datorează tehnicii care nu oferă destinatarului posibilitatea de răspuns imediat; în timp ce toti oamenii ştiu să mânuiascâ limbajul, lucrul nu-i valabil şi pentru imagine, fapt care duce la accentuarea inegalităţii dintre emiţător şi receptor.

- o mare importanţă în această formă de comunicare o are mesajul lingvistic care însoţeşte imaginea, o completează sau o exprimă.

Important este şi contextul, el făcând să varieze semnificaţia ei.

Abraham Moles (1988) a stabilit chiar un indice de iconicitate,iar J. Bertin a efectuat studii asupra graficii, definită de el ca limbajul ochilor.