Psihicul și Caracteristicile Acestuia

Dictonul socratic „nosce te ipsum” („cunoaste-te pe tine însuti”) reprezinta un punct de plecare în dezvoltarea ulterioara a stiintelor. Socrate, ca întemeietor al unui sistem filosofic, pune bazele cunoasterii (inter)personale prin intermediul maieuticii, a discutiilor pe baza de întrebari având ca finalitate cunoasterea. Pe linie socratica, Aristotel avea sa defineasca omul ca fiind „zoon politikoon”- fiinta sociala, în lipsa sociabilitatii omul capatând instincte animalice sau devenind zeu.

Încercarea de a defini psihicul uman nu se poate realiza fara o definire a cadrului conceptual din punctul de vedere al obiectului de studiu al stiintelor implicate si fara o abordare multidisciplinara.

Astfel, pentru început se cuvine sa definim etimologia psihicului ca derivând din psyche, concept care în limba greaca echivala cu suflet. Pe cale de consecinta, obiectul de studiu al psihologiei este subiectul uman ca individualitate, privit ca entitate distincta conform criteriului trairilor interioare.

Prin urmare, psihologia încearca sa defineasca ceea ce este specific individului uman. La capatul opus se afla antropologia (din greaca: antropos=om si logos=stiinta). Antropologia încearca sa reuneasca suma însusirilor specifice omului, în totalitatea indivizilor. Antropologia este stiinta cu caracterul cel mai general, în timp ce psihologia studiaza particularul.

La mijlocul acestor abordari se afla sociologia (din latinescul socius-grupare, întovarasire, si grecescul logos-stiinta). Sociologia are, prin urmare, ca obiect de studiu, comunitatile, gruparile umane.

Sintetizând, conform unei grile interpretative binare: obiectul de studiu-demersul general/particular avem pe cel mai înalt palier al unei piramide imaginare antropologia (preocupata de totalitatea caracteristicilor umane), sociologia (ce studiaza grupurile umane de dimensiuni medii) si psihologia (axata pe trasaturile individului).

Probabil cel mai studiat element este omul, fie ca vorbim despre istorie, economie, politologie, filozofie sau despre stiinte al caror obiect declarat de studiu este persoana umana: psihologia, sociologia, antropologia. Data fiind aceasta preocupare, nu lipsesc criticile adusei stiintei în general, precum si mutatiilor psihice survenite în evolutia omului.

Astfel, Ortega y Gasset în studiul Idei si credinte, critica încrederea netarmurita a omului în virtutile si realizarile stiintei, desi se cunosc esecurile remarcabile ale realizarilor stiintifice de success (vezi exemplele Titanic, naveta Columbia, prabusirile avioanelor, etc). Ideea principala se referea la faptul ca odata cu descoperirile (într-o alta lucrare celebra, Socul viitorului, Alvin Toffler punea în discutie chiar proportia si numarul descoperirilor stiintifice, fapt cu repercusiuni grave asupra adaptabilitatii psihice a omului la schimbarile continui, în opinia sa) tehnice ce faciliteaza demersurile practice ale omului, capacitatile sale cognitive se înscriu într-o curba descendenta.

Lasând la o parte aspectele epistemologice, consideratiile privind natura si caracteristicile psihicului au valabilitate în context concret, aplicat la persoana umana. Asa cum remarca si Vasile Pavelcu în lucrarea Drama psihologiei, controversele privind natura psihicului sunt departe de a fi încheiate.

În evolutia psihicului, modelul lui Jean Piaget privind stadiile dezvoltarii intelectuale se poate dovedi util.

De la nastere, individual uman (tabula rasa?) îsi dezvolta progresiv cunostintele, aptitudinile, personalitatea. Pe de alta parte însa, conform paradigmei freudiene, multe din aspectele apropriate de individ în decursul existentei vor face parte din inconstient si vor afecta existenta ulterioara a individului.

Dituata la granita dintre psihologie si sociologie , dezvoltarea initiala a individului uman echivaleaza cu socializarea primara. În aceasta etapa, componenta decisiva este învatarea prin comparatie, imitatia comportamentelor celorlalti simultan cu internalizarea lor. Pe cale de consecinta, este foarte importanta pentru dezvoltarea ulterioara calitatea comportamentelor învatate de catre copil, cu alte cuvinte, calitatea si natura comportamentelor afisate de ceilalti în prezenta copilului. Odata internalizate atitudinile si valorile celorlalti, urmeaza dezvoltarea propriilor capacitati pe solul celor învatate, induse.