Factorul Religios în Educația Copiilor în Familie

În această lucrare cu un titlu atît de simplu, dar cu o semnificaţie şi o valoare atît de profundă, voi încerca să dezvălui importanţa religiei în educaţia copiilor în familie; să enumer metodele de implimentare a educaţiei religioase, nivelul de in-fluenţă a parinţilor asupra copiilor săi şi voi încerca să evidenţiez cauza diminuării factorului religios în familia modernă.

Se cunoaşte faptul că cea mai frumoasă rugăciune pe care o poate face un om, un creştin, este să dea viaţă unui copil, să fie împreună creator cu Dumnezeu. Prin aceasta, fiinţa umană se înalţă către Creatorul său şi păşeşte prima treaptă spre desavîrşire(10). Însă, nu este suficient doar să dai viaţă unui copil, cel mai important este să îi oferi dragostea şi afecţiunea părintească, cît şi o bună educaţie religioasă, astfel copilul va creşte în iubire, încredere şi libertate. Pentru asigrarea acestor sentimente, copilul ar trebui să crească în familie. Familia, care mai este numită şi “Biserica mică” după cum scria Sfîntul Ioan Gură de Aur(11) şi reprezintă cel dintîi aşezămînt dumnezeiesc, pe care l-a facut Dumnezeu pentru om în Rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: “Nu este bine sa fie omul singur; sa-i facem ajutor asemenea lui” ( 2. Facerea 2, 18; 1. pag 7).

Dacă nu demult se întîlneau rar familii în care copilul să nu fie învăţat să-şi facă cruce şi să nu zică o rugăciune, astăzi lucrurile stau exact invers. Rare sunt familiile în care să se facă, cît de cît, educaţia religioasă. Rare sunt familiile în care să se practice o viaţă creştină în adevăratul sens al cuvîntului şi în care să domnească o atmosferă religioasă: de rugăciune, de dragoste, pace, încredere şi bucurie (6. pag. 42). Acum apare întrebarea: cît de bine a înţeles umanitatea binecuvîntarea Creatorului: “ Creşteţi, să vă înmulţiţi şi să umpleţi pamîntul, şi-l stapîniţi” (2. Facerea 1, 26).

Cum ar putea să fie utilizată religia în educarea copiilor în familie, cînd majoritatea persoanelor şi cuplurilor nu ştiu nici măcar să rostească singuri rugăciunea “ Tatăl nostru” la cununie sau nănaşii- “Crezul” la Botez (6. pag.45). De asemenea mulţi copii trăiesc în un mediu familial conflictual, unde este prezent un dezastru pedagogic (şi duhovnicesc): scandaluri zilnice, agresivitate, tensiune permanentă, brutalitate, alcoolism, perspectivă şi amenintare de divorţ etc., situîndu-se departe de o atmosferă familială afectivă şi duhovniciască. La fel de riscantă este preocuparea exclusiv materială pentru copil, de a nu-i lipsi nimic: jucării, bani, haine, mîncăruri alese care de asemenea determină o atmosferă noneducativă (6. Pag.112-113). Cum ar putea copilul sa înveţe valorile religioase, dacă parintii îl educă doar prin cuvinte, sfaturi şi porunci, nu şi prin fapte, atmosferă, exemple. De asemenea un rol major în educarea religioasă a copilului este modul în care a fost amenajată casa, care constituie localul “sfînt” al copilului, unde el trebuie să se simtă liber şi liniştit, astfel, lipsa icoanelor, crucilor şi a cărţilor religioase mereu vor diminua din tendinţa spre religie.

Este uimitor faptul ca mulţi parinţi nu ştiu cînd ar trebui să înceapă educaţia religioasă la copil, ce ar trebui să întreprindă pentru a determina copilul să înţeleagă despre ce i se vorbeşte şi cum ar trebui să se comporte în timpul destinat familiei.

La întrebarea: la ce vîrstă e mai potrivit să întroducem religia în educaţia copiilor, a fost exprimat un singur raspuns: Educaţia trebuie să înceapă de la cea mai fragedă vîrstă (doi- trei ani). Ca argument este ca la această vîrstă copii învaţă mai uşor, aceasta se caracterizează prin sistemul nervos foarte plastic, specific primelor studii din viaţa copilului. De asemenea aceasta perioada este perioada “de ce-urilor”, cînd copii adresează o serie de întrebări parinţilor, iar aceştia la rîndul lor ar trebui să răspundă prin prisma valorilor creştine. Astfel, prin activităţile moral-religioase putem satisface curiozitatea copiilor, ajutîndu-i să găsească răspunsuri la problemele şi întrebările pe care le pun, cît şi să-şi călăuzească copilul pe drumul cel drept.

Părinţii ar trebuie să acorde mare atenţie educaţiei copiilor lor, să nu face acest lucru oricum, ci “ cu multa băgare de seamă”, crescîndu-i “ în învăţătura şi certarea Domnului”. Prin urmare, educaţia religioasă a copilului în familie nu ar trebui să se limiteaze doar la dedicarea unei ore pe săptămînă pentru a explica copilului rolul credinţei pentru omenire, ci ar trebui să fie mult mai diversificată: citirea, povestirea şi memorarea unor texte religioase şi cu conţinut moral-religios, observarea şi comentarea unor imagini religioase, discutarea despre reguli de comportament, plimbari şi vizite la lăcaşuri sfinte, respectarea datinelor creştine, şi nu în ultimul rînd comportametul format prin “contaminare”- adică prin imitarea a ceea ce spun sau a ceea ce fac părinţii. Obiectivele acestor activităţi sunt: cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, formarea virtuţilor creştine şi cultivarea comportamentului moral-religios la copii. De asemenea, parinţii ar trebui să-şi înveţe copii valorile moralei creştine: iubirea aproapelui, respectarea bătrînilor, bucuria de a face fapte bune, să nu minţi , să nu furi, dorinţa de a fi modest, să învete să fie generoşi, să nu urască, să înveţe să ceară iertare cînd greşeşte, să fie optimist şi să aibă încredere în sine şi în alţii.