Începutul vieții monahale - cuviosul Antonie cel Mare

Viaţa Sfântului Antonie cel Mare

Sfântul Antonie cel Mare a fost unul dintre primii şi cei mai cunoscuţi monahi ai Bisericii, care a dus o viaţă pustnicească, dar a cunoscut şi viaţa cenobitică. El s-a născut în jurul anului 251 d.Hr., într-un sat din Egiptul de Mijloc, într-o familie creştină. Orfan de tânăr, pe când avea cam 20 de ani, auzind în sfânta biserică citindu-se Evanghelia despre tânărul cel bogat (Matei 19, 16-30), s-a hotărât de îndată s-o pună în practică, devenind astfel monah.

La început s-a aşezat la marginea satului unde locuia, sfătuindu-se cu pustnicii din acele părţi şi urmându-le pilda. Fiind stăruitor în iubirea de oameni, în post şi în rugăciune, urmând astfel lui Hristos, era iubit de toţi cei din satul său.

După o vreme, Sfântul Antonie a dorit a se sârgui mai mult pentru Dumnezeu şi s-a retras într-un cimitir păgânesc. Aici a trebuit să înfrunte şi mai mari ispite din partea diavolului, care a început a-l chinui cu tot felul de năluciri, pofte şi năvăliri de fiare înspăimântătoare. Deşi multă vreme Sfântul Antonie n-a simţit ajutorul Domnului în lupta cu diavolul, prin harul Acestuia şi prin strădaniile sale stăruitoare, a reuşit după mai mulţi ani să biruiască şi în aceste lupte.

Pe la vârsta de 35 de ani, simţind Antonie nevoia de a se retrage la mai mare linişte şi singurătate, s-a suit într-un munte, într-o cetate părăsită, pe «Muntele din afară», la Pispir. Aici cineva îi aducea, de două ori pe an, pâine uscată. Vreme de 20 de ani a petrecut în rugăciune, lucrul mâinilor şi sihăstrie, dobândind de la Dumnezeu învăţătura cea de folos spre mântuire. Lumea a început să-l caute şi să-i urmeze pilda, pustia din preajma sa umplându-se de monahi, care trăiau sub îndrumarea marelui Antonie. Astfel au apărut mai multe colonii ascetice dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria şi Sketis.

În vremea prigoanelor lui Maximin, Sfântul Antonie a coborât de mai multe ori în Alexandria, spre a-şi mărturisi credinţa în Hristos. Dar, prin rânduiala lui Dumnezeu, nu a fost omorât în acele cumplite prigoane şi şi-a continuat nevoinţa de mai dinainte. În vremea împăratului Constantin cel Mare, sfântul a primit de la Dumnezeu şi darul tămăduirii. Deşi nu ştia carte, a participat activ la multe din evenimentele vremii sale, luptând cu arianismul, cu schismele şi cu păgânii.

Spre a nu se îndepărta de Dumnezeu, Sfântul Antonie cel Mare a hotărât să se mute într-o mai adâncă sihăstrie, în muntele Kolzim, aproape de Marea Roşie. Din când în când se cobora la muntele cel dintâi şi se întâlnea cu cei ce-l căutau. Văzându-i trăirea minunată mulţi se lepădau de lume şi se făceau monahi. Cu 15 ani înainte de sfârşitul său, Sfântul Antonie cel Mare a luat cu sine în muntele cel înalt, doi ucenici pe care i-a povăţuit în chip deosebit în viaţa cea pustnicească, ca aceştia s-o poată transmite şi altora. S-a mutat la Domnul când avea 105 ani, trupul lui fiind îngropat într-un loc tainic de cei doi ucenici ai săi. Este socotit în lumea întreagă ca dascălul vieţii monahale.

Originea vieţii monahale

Părintele monahismului este considerat vestitul eremit Sfântul Antonie cel Mare, care a trăit între anii 251-356. În Viaţa Sfântului Antonie cel Mare vedem cel mai bine noutatea începutului părinţilor pustiei, evenimentul nemaiauzit care a fost acest exod al anahoreţilor creştini.