Isihasmul

Rugăciunea este înălţarea minţii şi a simţirii sufleteşti spre Dumnezeu.

Prin ea sufletul omului se înaltă spre Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, omul coboară în şine, în profunzimile fiinţei sale interioare pentru a se întâlni cu Dumnezeu care e prezent acolo prin harul divin.

Cu cât această rugăciune se face cu mai multă intensitate, cu atât se face mai evidenţa simţirea tainică a prezenţei MantuitoruluiHristos în noi. Altfel zis, pe măsură ce ne desprindem de tot ceea ce ţine de lumea sensibilă, de tot ceea ce cade sub simţuri şi este trecător, în acea măsură ajungem la contemplarea lui Dumnezeu în adâncul sufletului nostru.

Această contemplare se face cu ajutorul rugăciunii lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, pacatosul”, care devine rugăciunea minţii în fază ei superioară, când nu se mai folosesc cuvintele, ci mintea este ocupată de această rugăciune împreună cu inimă.

Isihasmul ne poate oferi posibilitatea de a trăi viaţă în Hristos, ţintă spre care e chemat creştinul. Rugăciunea nu reprezintă în şine scopul vieţii, nu constituie o formulă magică precum adesea e înţeleasă, ci coborârea minţii în liniştea inimii şi a unirii acesteea cu Hristos, este acea stare despre care de mărturiseşte Apostolul Pavel :”si nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Scopul rugăciunii devenind conştientizarea harului baptismal, o întâlnire personală cu Hristos” .

“Rugati-va neincetat”€œ(I Tesaloniceni 5,17), este îndemnul Apostolului Pavel, care ne cheamă spre isihasm, spre unirea minţii cu divinitatea. Pentru omul contemporan, materialist, secularizat în gândire, îndemnul Apostolului neamurilor pare de domeniul fantasicului, isihasmul devenind (din păcate) doar o filă din istoria monahismului creştin.Învăţătura isihasta nu este una conservatoare asupra rugăciunii şi nici un model învechit de unire a minţii şi inimii cu Hristos, ci este însuşi miezul adevăratei libertăţi, care poate fi doar în Dumnezeu.

Punctul nostru de plecare, dacă dorim să stăm să ne rugăm, trebuie să fie convingere că suntem păcătoşii care avem nevoie de mântuire, că suntem despărţiţi de Dumnezeu şi că nu putem trăi fără El ” . Conştientizând starea reală a sufletului nostru, valuarea imensă pe care o posedă sufletul şi măsură în care ajungem să atingem divinitatea, abia în acest moment reuşim să punem bazele practicii isihasmului.

Rugăciunea lui Iisus Hristos este o rugăciune de o foarte mare simplitate şi poate fi rostită de orice creştin, ea conduce spre cele mai adânci taine ale contemplaţiei.

Totuşi şi cei care n-au o legătură strânsă cu personalităţi duhovniceşti deosebite pot să practice fără temere Rugăciune lui Iisus. Însă numai pentru scurte perioade de timp (pentru început nu mai mult de zece cinsprezece minute) şi fără a interveni în ritmul natural de funcţionare a organismului.

Practia Rugăciunii lui Iisus nu pretinde aşadar o cunoaştere specializată sau o iniţiere deosebită. Pentru începător este de ajuns hotărârea de a se rugă, el poate, pur şi simplu, să rostească Numele lui Iisus.

Rugăciunea lui Iisus, devenită printr-o rostire repetată aproape o obisnuina inconştientă, ne ajută să vieţuim în prezenţa lui Dumnezeu pretutindenea unde ne găsim, nu numai în sanctuarul singurătăţii dar şi la bucătărie, la atelier sau la birou.

Această rostire liberă a Rugăciunii lui Iisus este completată şi întărită printr-o utlizare formală, când ne concentrăm cu toată atenţia excluzând orice altă activitate exterioară. Aici, de asemenea, nu există reguli rigide, ci variante şi suflet. Poziţia exterioară a corpului în timpul rugăciunii nu constituie un element esenţial.

Starea de pocăinţa stă la bază rugăciunii lui Iisus, care ne conduce spre vederea unei stări reale în care se află sufletul nostru, cunoaşterea de şine, ceea ce are drept rezultat dobândirea eliberării sufletului de pătimi, adică de suferinţa. Dacă nu suntem liberi de orice posesie, nu putem avea o stare de rugăciune pentru a înainta către Hristos.