Islamismul

CE ESTE ISLAMUL?

Islamul este un cuvânt arab şi înseamnă a se supune, a asculta, a fi docil. Din cauză că se bazează pe o deplină supunere faţă de Allah i se spune islam.

Oricine poate constata că universul în care vieţuim se întemeiază pe o rânduială, pe o ordine. Există nişte legi şi interacţiuni între toate unităţile care alcătuiesc acest univers. Totul este dispus pe un plan uriaş, care are o organizare perfectă şi grandioasă. Soarele, Luna stelele şi toate celelalte corpuri cereşti sunt dispuse în univers, într-un sistem extraordinar de bine pus la punct. Ele acţionează conform unor legi imuabile şi evoluează în nişte coordonate fără să cunoască nici cea mai mică deviere de la cursul lor. Pământul se roteşte în jurul axei sale şi în evoluţia sa în jurul Soarelui urmează, cu cea mai mare stricteţe, drumul prestabilit. Tot aşa, tot ce există pe lume, începând cu minusculii electroni care sunt într-o mişcare permanentă, până la uriaşele galaxii, pururea acţionează conform unor legi ale lor. Materia, energia şi viaţa, în totalitatea ei, îşi urmează propriile lor legi şi evoluează, se transformă, trăiesc şi mor tot sub înrâurirea acestor legi. Pe scurt, universul nostru este o lume care se menţine, supunându-se unor legi prestabilite şi fiecare component depinde de aceste legi.

Această lege puternică şi atotcuprinzătoare, care guvernează asupra a tot ce intră în alcătuirea acestui univers, începând cu cele mai fine particule şi terminând cu uriaşele galaxii, este legea lui Allah, creatorul şi suveranul acestui univers. Toate fiinţele se supun legii lui Allah şi de aceea toată lumea este legată de religia islamică. Pentru că islamul nu semnifică altceva decât supunerea întregului univers voinţei lui Allah. În această accepţiune a sensului cuvântului islam, şi Soarele, şi Luna, şi toate celelalte corpuri cereşti sunt “musulmani”. Aceeaşi situaţie este valabilă pentru aer, apă, temperatură, pietre, copaci şi animale.

Pentru că tot ce există în lume se supune voinţei lui Allah, de aceea se poate spune că tot ce alcătuieşte acest univers este “musulman”. Chiar şi cineva care îl reneagă pe Allah sau crede în altceva decât în Allah este, prin firea lucrurilor, musulman, atât timp cât el există fizic. Pentru că începând cu stadiul embrionar şi până la inevitabila moarte şi mai departe până ce se transformă în praf şi pulbere, fiecare celulă, fiecare organ al corpului uman urmează, implacabil, drumul prevestit de voinţa lui Allah. Chiar şi limba care cu ştire sau fără ştire îl reneagă pe Allah sau care declară credinţă faţă de alţi zei, natural, este tot musulmană. Cel care se închină la alţi zei, în mod firesc, este tot musulman. Acea inimă care nutreşte dragoste şi stimă, nu faţă de Allah, ci faţă de alţi zei, prin simţuri este tot musulman. Toate acestea se supun voinţei divine. Funcţiile şi activităţile lor sunt conforme cu sentimentele acestei voinţe divine.

Aceasta este, pe scurt, situaţia omului şi a universului. Şi acum să analizăm lucrurile după un alt punct de vedere.

Omul, după existenţa sa şi după acţiunile sale a fost creat pe două planuri diferite. Primul plan presupune că a fost în întregime programat, determinat de către voinţa divină. Din acest punct de vedere el nu are nici cea mai mică libertate de mişcare, depinzând cu cea mai mare străşnicie de această voinţă. Şi în nici un fel nu o poate evita. Asemenea celorlalte fiinţe, şi el este în întregime sub imperiul legilor naturii şi este obligat să se supună acestor legi. Dar, concomitent cu acest plan, mai există şi planul omului, altfel spus, domeniul acţiunilor omului. Omul este înzestrat cu minte şi judecată. El posedă capacitatea de raţionament şi judecată, de alegere şi refuz, de asimilare şi negare. Este liber să-şi aleagă modul de viaţă care îi convine. Poate să aibă convingeri pe care le crede potrivite pentru sine, poate să accepte un mod de viaţă care îi convine şi poate să-şi adapteze existenţa după o ideologie care o consideră nimerită. Poate să dispună de principiile după care va acţiona sau poate adopta unele principii elaborate de către alţii. Omul este înzestrat cu o voinţă liberă şi el poate să aleagă liber direcţia în care să acţioneze. În opoziţie cu alte fiinţe, pe acest plan secund, el a fost înzestrat cu libertatea în gândire, alegere şi acţiune.

Amândouă aceste planuri formează o unitate în diversitate, în opoziţie cu altele.