Neoplatonism la Pseudo-Dionisie Areopagitul

INTRODUCERE

Calea negaţiei a fondat o teologie foarte creativă în Creştinismul secolelor IV-XII. Însă pentru a se ajunge la aceste axe a trecut un timp în care filozofia greacă a interacţionat inevitabil cu teologia creştină, într-un mod care a produs o schimbare profundă în teologie.

Filosofia va merge pe o cale negativă: suntem în măsură să spunem ceea ce Dumnezeu nu este, nicidecum ceea ce el este.

Neoplatonismul serveşte, de obicei, pentru a desemna un corpus de texte datând de la începutul secolului al III-lea până la începutul secolului al VI-lea.

Plotin este considerat fondatorul neoplatonismului, el fiind maestrul cel mai eminent. Plotin prezintă învățătura sa ca un comentariu al doctrinei lui Platon, dar este nevoit să răspundă la întrebări pe care Platon nu le-a formulat explicit si chiar să inventeze răspunsuri originale.

Misterului creştin al creaţiei, neoplatonismul pare să-i prefere o spontaneitate, o actualizare a po¬sibilităţii despre care s-a putut spune că se inspiră din concepţia aristotelică despre cauzalitate. Putem să considerăm că neoplatonismul se carac¬terizează destul de precis prin ideea constantă privitoare la o ordine ierarhică, totodată ontologică, cosmologică şi noetică. De asemenea neoplatonicii sunt stăpâniți de o grijă profundă pentru mântuire. Mântuirea noastră este dată din eternitate, nefiind nevoie de o răsturnare a armoniei naturale. Mântuirea se poate dobândi prin meditație și purificare, dobândind astfel conștiința privitoare la ea, considerată suficientă, de către neoplatonici, pentru dobândirea mântuirii.

Scrierile denumite areopagitice au un autor cu totul necunoscut istoriei literare creștine din primele cinci veacuri. Sunt de asemenea scrieri care au produs controverse de-a lungul istoriei, întrucât autorul lor este necunoscut, iar istoricii au avut misiunea grea de a-l identifica. Autenticitatea lor a fost când contestată, când acceptată, iar în 1895 a fost respinsă cu argumente indiscutabile de către J. Stiglmayr și P. Koch.

Teologia scrierilor areopagitice este aşa de evoluată şi rafinată, limba aşa de abstractă, încât ele nu pot aparţine perioadelor I şi II patristice, ci numai perioadei III.

Teologia negativă a atins punctul culminant cu acest reprezentant necunoscut în care putem observa sfârșitul dezvoltării teologiei mistice patristice.

I. NEOPLATONISMUL

Plotin din Lycopolis, născut în 205, deschide o şcoală la Roma în 245: Dumnezeu, susţine el, este Unul prin excelenţă şi nimeni nu îl poate cunoaşte, nici descrie; Unul este inaccesibil discursului şi limbajului. Realitate inefabilă, Unul sau Dumnezeu nu poate să fie decât evocat. Astfel, şi filosofia va merge pe o cale negativă: suntem în măsură să spunem ceea ce Dumnezeu nu este, nicidecum ceea ce el este.

În calitate de categorie istoriografică, neoplatonismul serveşte, de obicei, pentru a desemna un corpus de texte datând de la începutul secolului al III-lea până la începutul secolului al VI-lea al erei noastre.