Postul - timp al pocăinței

Postul, ca mijloc de despătimire, merge mână în mână cu rugăciunea. Cele două mijloace se sprijină unul pe altul şi se intercondiţionează. De aceea Mântuitorul Iisus Hristos le-a spus ucenicilor, când n-au putut tămădui un tânăr bolnav, lucrul următor: „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21).

Postul este de origine şi instituire divină, de aceea îl găsim practicat din vremuri stravechi, întâlnindu-l aproape în toate religiile şi la toate popoarele. După unii Sfinţi Părinţi ca: Vasile cel Mare(„legea postului a fost dată în paradis” ), Ioan Gură de Aur şi alţii, el îşi are originea în rai, prin interzicerea dată de Dumnezeu protopărinţilor noştri de a mânca din pomul oprit. (Facere 2, 16-17), postul a fost practicat de evrei în Vechiul Testament, fiind cerut şi de Legea lui Moise, chiar acesta a postit de două ori câte patruzeci de zile, (Ieşire 34, 28), (Deuteronom 9, 10), proorocul David a postit şi s-a rugat toată viaţa sa , după ce a greşit lui Dumnezeu „mi-am smerit cu post sufletul meu” (Psalmi 68, 12), Sfântul Ioan Botezătorul şi ucenicii lui pururea posteau „ucenicii lui Ioan postesc adesea”(Luca 5, 33), înainte de a-şi începe activitatea, Mantuitorul Hristos s-a retras în pustie, unde a postit 40 de zile si 40 de nopţi (Luca 4, 2), instituind astfel postul adevărat prin însusi exemplul Său şi desăvârşindu-l prin aratarea sensului său adevărat, ca şi a modului în care trebuie să fie practicat (Matei 6, 16-18), de asemenea recomandându-l, alături de rugăciune, drept mijlocul cel mai eficace de a izgoni diavolii (Matei 17, 21; Marcu 9, 29).

Postul este de mare folos în vremea suferinţelor şi bun însoţitor sufletului şi trupului care este „casa sufletului” , deopotrivă: „dar când vor veni zile când Mirele se va lua de la ei; atunci vor posti în zilele acelea”(Luca 5, 35), de mare folos în vremea suferinţelor pricinuite de alţii şi în vreme de necazuri în familie „când mă supărau ei, m-am îmbrăcat cu sac şi am smerit cu post sufletul meu şi rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce” (Psalmi 34, 12).

Dacă am absolutiza unul dintre aceste mijloace cu siguranţă am greşi. Cei ce pun mai mult preţ pe rugăciune, neglijând astfel asceza, pot ajunge la sentimentalism, la un pietism dulceag, la o stare de evlavie bolnăvicioasă. Iar asceza, nevoinţa, fără rugăciune poate da naştere la o evlavie osificată, la formalism. Această „erezie a activităţii exterioare” ne poate duce la deşertarea de puterea spirituală. Gol fiind de putere spirituală eşti ameninţat să cazi în ispite şi să-ţi periclitezi atât mântuirea ta, cât şi mântuirea altora.

Postul sau absenţa hranei nu este o practică exclusiv creştină. Ea a axistat şi mai există încă şi în alte religii, şi chiar în afara religiei, ca de exemplu în anumite practice terapeutice. În zilele noastre postim pentru tot felul de motive, inclusiv politice, însă ca să discernem adevăratul specific al postului creştin trebuie să căutăm unde a început acesta şi care au fost urmările. Primul eveniment în legătură cu postul se petrece la Facere (cap. 3), când Adam întrerupe postul mâncând din fructul oprit, călcând astfel porunca lui Dumnezeu. Hristos, noul Adam, începe activitatea Sa în lume prin a posti, şi ispitit fiind învinge ispita (Luca cap. 4), iar rodul biruinţei lui Hristos a fost distrugerea morţii si întoarcerea în rai a lui Adam cel Vechi ce fusese învins de ispită, şi izgonit din rai ca urmare a neascultării .

Postul înseamnă includerea şi participarea noastră la această experienţă a lui Hristos Însuşi, prin care am fost eliberaţi de întrega noastră dependenţă de hrană, materie şi lume „nu numai cu pâine va trăi omul ci şi cu tot cuvântul lui Dumnezeu”. Postul înţeles în toată profunzimea sa este sigurul mijloc de recâştigare a adevăratei sale naturi duhovniceşti; este o sfidare nu teoretic ci într-adevăr concretă, adusă amăgitorului, care a reuşit să ne convingă ca nu avem nevoie decât de pâine. Postul denunţă această minciună. Satan nu poate fi învins decât cu „post şi rugăciune”- izvor nesecat de energie duhovnicească şi de biruinţă .