Treptele Desăvârșirii Creștine

INTRODUCERE

Chipul lui Dumnezeu reprezintă capacitatea prin care omul participă prin har la bunătatea divină. Această afinitate a omului cu Dumnezeu, pune în evidenţă conaturalitatea după har, realizată în Persoana Fiului, prin subiectul căreia, sufletul ( CHIPUL ) a cărui viaţă reprezintă contemplarea lui Dumnezeu, împărtăşeşte trupului calitatea de a participa la dumnezeirea, ce înalţă umanitatea întreagă, îmbogăţind-o permanent în Bine. Căutarea lui Dumnezeu, presupune pe de o parte, o vedere descendentă ( catavasică ) în care Dumnezeu imprimă chipul Său în străfundul sufletului şi realizează concomitent eliberarea continuă de patimi ( katharsis ) spre creşterea spirituală în Hristos ( Efeseni 4, 1) specifică primei etape în urcuşul duhovnicesc ( άνοδος ) adică fazei de purificare, ce pune în valoare cunoaşterea dată de Sfântul Botez, şi corespunde cunoaşterii pe care Moise o primeşte în rugul aprins. Chipul din oglinda sufletului, ca expresie a divinului, prin dinamismul dat de atracţia spre realizarea asemănării, arată frumuseţea Arhetipului după care trebuie să se modeleze. El nu este doar contemplare ci şi integrare şi transformare a întregii firi umane. Dorind din ce în ce mai mult pe Dumnezeu, sufletul nu încetează a se depăşi, ieşind din el însuşi, ci pe măsură ce se uneşte tot mai mult cu Dumnezeu, iubirea lui devine tot mai arzătoare, pentru că : „ nu se mai satură de ceea ce gustă, cu cât se umple mai mult de gustare, cu atât se umple mai mult de dorinţă” , deoarece participă la viţa dumnezeirii, care este nemişcată, ca una ce este plenitudinea tuturor, şi aduce în suflet roada biruinţei şi desfătării dată de realizarea virtuţilor, care îi conferă adevărata libertate: „ căci sufletul eliberat de împătimirea sa pământească se avântă uşor şi se repede în mişcare către cele de sus, ridicându-se de la cele de jos spre înălţime şi nefiind nimic care să-i oprească de sus pornirea ( pentru că firea binelui este atrăgătoare celor ce privesc spre ea), sufletul se ridică mereu mai sus de la sine fiindcă lucrarea prin virtute îşi hrăneşte puterea şi osteneala neslăbindu-şi tăria prin lucrare” Cel ce lucrează în ogorul chipului , realizează prima etapă a vieţii spirituale, pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o împarte în două etape: faza făptuirii şi faza contemplativului.

1. PURIFICAREA DE PATIMI ŞI DOBÂNDIREA VIRTUŢILOR

Omul în faza practică se numeşte πρακίς – lucrător, a cărui orientare se identifică cu eliberarea de patimi şi dobândirea virtuţilor, el este un om de acţiune, care are drept ţintă însuşirea iubirii treimice ce eliberează de patimi ( απαθεία ), prin unirea cu Hristos, devenind un contemplativ ( θεωρετίκός ), privitor, văzător, al Raţiunii ce se reflectă în întreaga creaţie, datorită iubirii divine. Schimbarea minţii prin nepătimire face din suflet o oglindă neîngustată, care reflectă frumuseţea fără margini a Arhetipului, dobândită prin luptă şi virtute: „ deci trans contemplativul, ajuns la o detaşare de trup prin desprindere, când neglijează vederile dumnezeieşti e reţinut de robia patimilor” , însă ţinta sa finală o constituie libertatea faţă de pasiuni şi unirea cu cel ce este prin sine perfect, care transcende ( ενβαίνεί ) firea celor ce sunt, cel pentru care sunt toate, dar nu e pentru nimic, adică nimic din cele create nu au fost făcute ca o necesitate pentru El. Mişcarea naturală, sădită în firea umană , îndreptată către relaţia şi împlinirea chipului, după Arhetip, pentru că dintr-un început pecetea dumnezeiască cheamă spre sine, spre existenţa fericită pe cel făcut după chip, iar pentru ca să ajungă la destinaţie, are nevoie de hotărârea liberă de a se urca şi a primi harul, iar o dată urcat cu mintea la Creator primeşte ca hotar ţinta cea dumnezeiască, căci numai : „când vom uni această facultate deiformă şi dumnezeiască, adică mintea, şi raţiunea noastră cu cea ce e propriu ei, chipul va fi urcat la modelul său după care tinde” Mişcare sufletului spre unirea raţională cu Raţiunea Logosului îşi regăseşte adevărata lui stare în conştiinţa Mirelui din Cântarea Cântărilor, aşa cum arată Sfântul Grigore de Nyssa, unire ce nu are sfârşit, pentru că urcuşul în Dumnezeu este infinit, şi astfel fericirea e un progres continuu, pentru că împărtăşeşte pururi nemărginirea fiinţei dumnezeieşti, în iubirea manifestată în Persoana Fiului, ce creşte prin relaţie, de la o persoană la altă persoană, care apelează la răspunsul personal şi indefinit activat prin orientarea, legătura şi atracţia tuturor celor ce s-au debarasat de patimă, şi s-au unit cu Hristos ce umple şi revarsă harul spre noi şi spre semenii noştri. Această unire şi regăsire în iubire a lui Hristos în noi înşine şi în semeni, reprezintă primul pas îndreptat spre Dumnezeu, care manifestă şi împlineşte setea de cunoaştere şi desăvârşire, ce se realizează permanent prin schimbarea întregii noastre naturi spre infinitate. Aspiraţia ascendentă nu este limitată pentru că nu vine de la noi, ci de la Hristos. Este un dar primit ca „ chip” şi în acelaşi timp o apropiere a prezenţei divine, dar şi distanţă de parcurs veşnic : „ Vezi cum drumul celor ce urcă spre Dumnezeu e fără hotar- Zice Sfântul Grigore de Nyssa, cum ceea ce se cunoaşte se face, necontenit început spre ceea ce e, potrivit celor spuse de deasupra” , „ căci celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă” ( I Corinteni 10, 12 ).