Neomodernismul

Despre Cercul Literar de la Sibiu", ca miscare, manifest, ideologie" artistica, obiective si rezultate, si despre revista initiata de gruparea tinerilor studenti veniti, o data cu Facultatea de Litere si Filozofie, de la Cluj la Sibiu, s-au scris pana in prezent cateva studii, printre care si o monografie de tip clasic-universitar. Toate acestea, trei la numar, au aparut in ultimii ani: cartea lui Ilie Gutan, Cercul Literar de la Sibiu, in 1995, cea a lui Petru Poanta, intitulata identic, Cercul Literar de la Sibiu (dar cu subtitlul: Introducere in fenomenul originar), in 1997, iar cea semnata de Ovid S. Crohmalniceanu si Klaus Heitmann, Cercul Literar de la Sibiu si influenta catalitica a culturii germane, in 2000. Despre miscarea cerchista" s-a vorbit si s-a scris si inainte de 1989, dar nu in aceasta forma, mai organizata si mai sistematica, pe care o presupune scrierea unor volume dedicate subiectului. Rezulta ca interesul pentru Cercul Literar de la Sibiu a sporit semnificativ in ultimii ani, din mai multe motive: in primul rand acela ca individualitatile ce au compus grupul au determinat, prin afirmarea lor personala, si o receptie mai buna _ in randul publicului specializat si a celui larg _ a ideilor directoare, a principiilor si obiectivelor Cercului. E greu de crezut ca, fara sonoritatea numelor unui Stefan Aug. Doinas, Ion Negoitescu, Radu Stanca, Ion D. Sirbu, Nicolae Balota, Cornel Regman s.c.l., subiectul Cercului Literar de la Sibiu s-ar mai bucura, azi, de aceeasi atentie critica si de acelasi interes public. O miscare literara traieste si are un impact mai ales prin forta individualitatilor ce o compun; altfel, chiar producatoare de manifeste incendiare (cum sunt, de obicei, cele avangardiste), ea se invecheste si dispare o data cu acestea. Pe de alta parte, oricat ar parea de paradoxal, tocmai din indepartarea" textelor propriu-zise de unele principii ale grupului provine forta acestuia, dintr-o centrifuga minim controlata, care preia si interpreteaza creator aceste principii.

Într-un fel apar ele in luarile de pozitie ale grupului (manifestul si manifestarile conexe), si altfel in scrisul fiecaruia dintre cerchisti". Inclusiv in practicarea unei specii, balada, despre care Radu Stanca a scris cunoscutul text teoretic (Resurectia baladei), membrii grupului creeaza, fiecare, in acord cu propriile date (ale formatiei, sensibilitatii, talentului), si chiar dupa principii distincte. Ioanichie Olteanu, de exemplu, in Balada sotului inselat si Patania teologului cu arborele, utilizeaza o formula de umor negru, cu infiltratii grotesti (Ov.S. Crohmalniceanu si Klaus Heitmann stabilesc aici asemanari cu Arno Holz, Wedekind, Bertolt Brecht1), complet diferita de cea nobila", nordica" a unui Radu Stanca sau Stefan Aug. Doinas. (Criza mistica a eroului din Patania... il face pe acesta sa umble printr-o padure, cu o Biblie la subsuoara si o bata in mana, in cautarea Sfantului Duh, pe care, in delirul sau, il vede in forma de stejar".) Într-o diferenta si mai evidenta, baladele lui Dominic Stanca2 sunt de inspiratie folclorica (si construite dupa anumite procedee ale artei populare), ceea ce le face complet indepartate de formula culta, programatic-culta pe care incercau sa o implineasca, in toate manifestarile lor, cerchistii". Prin urmare, chiar balada, ca specie si concretizari personale, ii disperseaza pe membrii grupului in directii contrare _ adecvate, acestea, individualitatilor respective. Nu e singurul exemplu posibil, dar, poate, cel mai relevant.

Chiar un teoretician" al Cercului, cum este Ion Negoitescu, are un temperament, o formula psihologica proprie prin care contrariile sunt asumate si traite cu egala fervoare. La antipodul constructiei de sine a lui Stefan Aug. Doinas, el este un spirit turbulent si ardent, extrovertit si chiar histrionic, cel mai calinescian dintre cerchisti". Si totusi, el este cel care a redactat scrisoarea catre E. Lovinescu din 1943 ce a devenit Manifestul Cercului; el este, asadar, cel care a pus pe hartie principiile si obiectivele clasiciste" ale gruparii, nu fara anumite exagerari caracteristice, dar, in general, pe un ton ponderat si argumentativ, intr-o articulare coerenta si constructiva a textului.

Asemenea exemple, la care se pot adauga multe altele (muntenismul" sarcastic al lui Cornel Regman, convingerile de stanga ale lui Ion D. Sirbu si Ioanichie Olteanu, puseul legionar al lui Ion Negoitescu), dovedesc ca unitatea Cercului este totusi relativa: ceea ce si face, de fapt, ca gruparea sa fie vie, convingatoare inclusiv prin diferente, nu doar prin omogenitati, invatand si exersand dialogul intern. Ele mai indica un anumit risc metodologic: printr-o analiza care urmareste evolutia in timp a componentilor, se poate pierde din vedere tocmai liantul teoretic din punctul intial; altfel spus, urmarindu-i pe cerchisti" pe toata intinderea creatiei lor, poate fi scapat din vedere tocmai Cercul Literar ca atare. Este motivul pentru care un exeget al gruparii, Petru Poanta, si-a subintitulat volumul