Relația dintre credință și structura profundă a românului mizerabilii

Relaţia dintre credinţă şi structura profundă a romanului, respectiv personaje este de mare importanţă în economia operei literare, precum şi în receptarea acesteia.

În romanul Mizerabilii, geniul romatic prin excelenţă, Victor Hugo, construieşte la nivelul personajului un drum simbolic de la intunerc la lumină, construind un alt spectru la nivelul tramei romanului, dar şi la nivelul construcţiei personajelor. Discursul romanesc este unul hibrid, îmbinând diverse genuri literare, elemente istorice ( bătălia de la Waterloo, mişcarea republicană de la 1832), politică, ară, filosofie.

Scris în jurul anului 1948, romanul Mizerabilii se instalează la limita istorie moderne, două monarhii restaurate, cele două Emipires, între Revoluţie şi Republică. Astfel, Hugo refuză realismul conservator balzacian şi socialismul paternalist la lui Eugen Sue, dar si certitudinile filozofice şi religioase al lui Hugo însuşi. Între multiplele nivele de lectură, social, istoric, filosofic, geniul romantic prin excelenţă instituie conceptul de mizerie însemnând barierele sociale ( sărăcia extremă, ca factor dezumanizant), istorice ( bătălii pierdute şi baricade suicidare) si individuale ( “zbuciumări interioare” şi “ furtuni sub frunte”). Între aceste jaloane sociale, istorice, morale, omul îsi caută cu înfrigurare umanitate şi o găseşte sau o pierde.

În prefaţa romanului, Hugo afirma scopul moral-instructive al discursului său romanesc. “ Atâta vreme cât va exista, din pricina legilor şi a moravurilor, un blestem social, care creează în chip artificial, în plină civilizaţie, adevărate iaduri, agravând cu o fatalitate omenescă destinul, care e de esenţă divină, atâta vreme cîât cele trei probleme ale secolului: înjosirea omului prin exploatare, decăderea femeii prin foame, atrofierea copilului prin puterea întunericului, nu vor fi rezolvate, atâta vreme cât în păturile constrângerile sociale vor fi cu putinţă, cu alte cuvinte ataâta vreme cât pe pământ vor dăinui ignoranţa şi mizeria- cărţi de felul celei de faţă nu vor fi zadarnice.”

Roman –document al situaţiei istorice, sociale din Franţa secolului al XIX, măcinată de mizeria morală a îmbogăţiţilor pe căi oneroase, romanul se construişte în jurul personajului Jean Valjean, ocnaş, victimă a stării sociale nedrepte. Vasta epopee a destinelor zdrobite de un fatalism social şi istoric, acest roman devine o pledoarie socială construită prin discurs literar şi filosofic.

Romanele hugoliene sunt arte poetice ale romantismului prin abundenţa nesfârşită aproape, a posibilităţilor de interpretare. Romantismul se caracterizează prin tonalitatea subiectivă, prin: dezechilibru, antiraţionalism, illogic, surprinzător, în antiteză cu platforma clasicistă. Perioada preferată este cea a misterelor medievale, în plin imagism creator. Notre-Dame se desfăşoară în perioada Evului Mediu, de exemplu. Şi la nivelul personajelor survin modificări de optică romantic: de o frumuseţe extraordinară, geniul romatic devine salvator sau monstru, fiind antitetic în structura sa profundă. Conflictual, personajul este deşirat ca interioritate între tendinţe contradictorii ( Jean Valjean, pastorul Claudio Frollo), fiind un exemplu tipic de antiteză literară şi existenţială. ( contrastul total dintre exterioritate, ca aparenţă şi interiorul uman, în cazul lui Qausimodo.)

Alter-ego al protagonistului, pastoral devine un maestru spiritual pentru Jean Valjean, determinându-i existenţa. După cum Hugo mărturisea influenţa religiosului asupra formaţiei sale spirituale.” J’eus dans ma blonde enfance, hélas! trop éphémère, Trois maîtres: un jardin, un vieux prêtre et ma mere.” Astfel, parcursul personajului este complex, deoarece evoluţia acestuia este conturată în relaţie cu pastoral, reprezentant divin, si cu Thernrdier, exponent al Răului.

Claudio Frollo, unul dintre protagonistii romanului Notre-Dame, este un reprezentant religios, preotul “ avea o figură severă, o frunte lată, o privire profundă” . Un exemplu de conduită morală şi religioasă, Claudio Frollo scapă din gherarele morţii şi ale nepăsării sociale un copil diform pe acre îl va boteza. “ […] optsprezece ani trăise prin cele patru facultăţi. I se părea tânărului că viaţa are ca scop unic ştiinţa. Părinţii erau morţi de ciumă, fratele mai mic era îngrijit cu pasiune, devotement şi un simţământ ciudat, plăcut pentru el, care nu iubise decât cărţile. Prin dispensa speciaă de la Sfântul Scaun, era la 20 de ani preot, servea ca cel mai tânăr dintre capelanii de la Notre-Dame.”