Tema iubirii în literatura universală

Iubirea este o tema inepuizabila, de o vechime imemorabila, pentru ca originile ei se leaga de originile culturii umane. In literaturile lumii iubirea e un spatiu tematic de o surprinzatoare complexitate, de la Cantarea cantarilor si Epopeea lui Ghilgames, la mari creatii moderne ca Anna Karenina de Tolstoi sau Matei Iliescu de Radu Petrescu, in literatura romana. Oricat de repetabila ar fi ea de-a lungul istoriei literaturii, tema iubirii ramane vie si mereu fascinanta. Ea reprezinta o obsesie nu doar a poetilor, prozatorilor si dramaturgilor, ci si a celor care vor sa o evalueze teoretic si sa o faca inteligibila logic: Stendhal, Proust, Ortega y Gasset, gEorges Bataille, Erich Fromm, Octavio Paz si multi altii. Or, sentimentul iubirii, desi etren si repetabil, pare sa se sustraga incercarilor de definire. In Antichitatea latina Ovidiu a compus un mare poem intitulat Ars amandi, care nu e atat o explorare a sentimentului iubirii cat un “cod de conduita” al indragostitului si in ultima instanta un tratat despre arta seductiei. Insa o stiinta a iubirii nu exista nici astazi, pentru ca iubirea e un fenomen care nu poate fi observat din exterior. Iubirea e direct legata de intimitatea umana profunda. Iubirile nu se repeta; orice iubire e un caz particular, unic, absolut si ireductibil. Cati indivizi umani, tot atatea iubiri. Nimeni nu poate trai iubirea altuia, desi oamenii seamana unul cu altul.

Cum este insa iubirea ca manifestare? Viata si literatura ne arata ca iubirea poate fi fulgeratoare, nebuna, iresponsabila, sau dimpotriva ascunsa, platonica, grava, metafizica., razbunatoare. Iubirea poate fi vulgara, carnala, dar tot ea poate atinge nu o data zonle cele mai inalte ale spiritualizarii fiintei. Putem urmari aceste trepte ale iubirii in toata poezia lumii, de la vechea poezie lirica greaca si haiku-ul japonez laun postmodernism ameican ca Frank O’Hara sau, la noi, in creatia lui Eminescu, George Cosbuc, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichita Stanescu,. Mircea Cartarescu, si alti tineri poeti contemporani. Formele pe care le imbraca iubirea in literatura sunt de o mare diversitate. Acest sentiment fundamental se asociaza cu bucuria, asteptarea, melancolia, indoiala, disperarea, frustrarea, gelozia, dorul de moarte, resemnarea si multe alte stari, unele apropiate de inefabil.

Iubirea are capacitatea de a schimba coordonatele lumii inconjuratoare, ea il aduce pe om mai aproape de Natura si ii reveleaza propria-I conditie supusa trecerii timpului si tainele mortii. Analizand poezia lui Eminescu, George Calinescu descoperea la marele poet patru ipostaze diferite ale iubirii: iubirea paradisica, iubirea demonica, iubirea mortuara si iubirea elegiaca, toate asociate cu manifestari specifice ale cadrului natural. Dar acestea sunt ipostaze pe care le intalnim, de fapt, in forme inconfundabile, la toti marii creatori ai lumii si cu precadere la scriitorii romantici pentru care iubirea devine un mijloc de atingere a absolutului si de anulare a dualismului eu- lume.

Sa nu uitam insa ca, pe de alta parte, dragostea poarta in ea ceva imatur si impudic. Iata de ce zeul Eros, cel din epoca elenistica, si zeul indian Kamadeva erau reprezentati stauar ca niste superbi adolescenti, de o desavarsita nuditate. Sa spunem deci ca iubirea e direct legata de corpoliate si frumusete. Frumusetea fiintei iubite transfigureaza lumea. Pasiunea iubirii este supremul mijloc de a aduce eterniatea pe pamant. Orice iubire adevarata este absoluta si nepieritoare, chiar daca ea se cladeste pe teritoriul celei mai flagrante perisabilitati. Frumusetea e trecatoare, sensibilitatea se toceste, corpul imbatraneste. Aceste adevaruri au fost intelese de timpuriu si transpuse in simboluri mitologice. Nu intamplator, Afrodita, zeita iubirii la vechii greci, s-a nascut din spuma marii, dintr-un element aproape imaterial ce-si reveleaza splendoarea intr-o clipa, pentru ca apoi sa dispara. De cele mai multe ori iubirea moare o data cu tineretea. O zeita a iubirii batrana este de neconceput. Dar cu toate acestea, iubirea nu poate fi redusa la conditia noastra fizica imediata.

Exista multe alte aspecte ale acestui mare joc existential. Nu doar trupul si simturile sunt liantul iubirii, ci si sufletul, spiritul. Noul Testament e o carte impreganta de iubirea aproapelui si de imperativul slavirii bunatatii si intelepciunii lui Hristos. Descoperim aici principiul iubirii neconditionale fata de miracolul dumnezeirii, iubirea mistica. Ulterior lirica medievala, trubadururile ne vor pune in fata unei paradoxale metamorfoze: iubirea carnala si procreatoare pentru femeie s-a preschimbat in adoratie platonica, si asta fara a-si pierde nimic din motivatie initiala. Identificata cu fecioara Maria, femeia iubita devine un ideal ca si intangibil de puritate si frumusete. Idealizarea in iubire e insa o caracteristica de permanenta a literaturii. E suficient sa deschidem marile carti, incepand cu Dafnis si Hloe de Longos, continuand cu Romeo si Julieta de Shakespeare si terminand cu un roman ca Maitreyi de Mircea Eliade, pentru a constata ca lucrurile stau intr-adevar asa. Idealismul si idealitatea, dar si idilicul, pastoralul, feericul sunt elemente mereu asociate cu sentimentul iubirii. E adevarat ca uneori, iubirea poate fi subiectul unor cari sentimentale, edulcorate, melodramatice, de o calitate artistica indoielnica. E unul dintre riscurile implacabile ale marilor teme, un risc pe care o carte simpla si directa, cum este Love story de Eric Segal, reuseste sa-l evite prin autenticitatea tonului si adevarului ei imediat de viata.

Literatura ne arata insa si altceva: felul in care noi interpretam sentimentul erotic se afla limpede in cuvintele noastre. La o prima privire ar fi inutil sa diferentiam cuvinte precum “iubire” sau “dragoste”. Dca il citim pe Eminescu (“ Ce e amorul? Un amic…”), cuvantul “amor” pare pentru noi neserios, frivol. In realitate, e vorba de cu totul altceva. Limba s-a schimbat, a evoluat; mentalitatile noastre nu mai putin. Erosul este intotdeauna un produs al diferentei, el exista si se manifesta prin nuante si mutatii (pe care de multe ori le gasim in sensurile schimbate ale cuvintelor).

Continuand aceste distinctii, putem lesne descoperi ca dragostea e inferioara iubirii. Una e o fiinta dragastoasa si alta o fiinta iubitoare. Erosul care a depasit simturile si s-a instalat in suflet e sinonim cu iubirea iar nu cu dragostea. Pe Dumnezeu il iubesti, de o fiinta pamanteana te poti indragosti. Cuvantul “amor” pare astazi potrivit pentru surprinderea zonelor joase ale erosului. Amorul e pasager si comun. La vechii greci el e un sentiment aflat in grija zeitei Afrodita Pandemos, protectoare a iubirii instinctuale.