Persoane Adulte Fără Adăpost

1.1. Definirea fenomenului

Întâmpinăm dificultăți în ceea ce privește definirea conceptului de persoană adultă fără adăpost și aceasta se datorează, în special, lipsei de consens asupra caracteristicilor persoanelor adulte care nu au un adăpost. Johnson (1991), susține că în categoria persoanelor adulte fără adăpost ar trebui incluse nu doar acele persoane care se confruntă cu lipsa unei locuințe, dar și cele persoane care nu au o locuință adecvată sau permanentă. Vom reveni asupra acestui aspect atunci când vom face o distincție între houselessness și rooflessness. Tosi (1997), consideră că în categoria persoanelor adulte fără adăpost ar trebui incluse și acele persoane cărora le lipsește locuința dar și relațiile sociale, deoarece situația de izolare socială atașată individualismului poate duce la ceea ce se numește individualism negativ. Acesta poate deveni o capcană pentru cei lipsiți de resurse sociale disponibile dar mai ales relații sociale mobilizabile. (Șimon, 2006)

Mitrofan și Badea (2007), dezvoltă ideea că este greu să definească această populație, datorită diferențelor majore caracteristice acestora. Sunt diferențe de vârstă (copii de câteva luni și bătrâni de 90 de ani), sănătate (sunt indivizi sănătoși și bolnavi fizic sau psihic), statutul profesional (persoane calificate profesional și necalificate), și diferențele pot continua.

Încercarea de a defini persoana adultă fără adăpost, în mod special, doar prin absența unui adăpost, fiind astfel ignorate multe alte aspecte cu care se confruntă aceasta, reprezintă minimalizarea problemei. Fenomenul este unul complex, așa cum vom vedea în continuare.

Încercarea de a plasa asupra persoanelor fără adăpost întreaga responsabilitate, găsindu-i vinovați pentru situația lor, fie datorită tulburărilor de personalitate, fie patologiei individuale, fie circumstanțelor apărute în urma propriilor decizii, este, la rândul său, o altă premisă eronată de la care se pornește în definirea fenomenului. Aceasta aduce cu sine blamarea, etichetarea, căutându-se mai degrabă responsabili sau scuze decât soluții și implicit generează o nouă premisă eronată plasând problema ca aparținând altcuiva.

Nu în ultimul rând, definirea problemei ca fiind insurmontabilă, este o altă premisă eronată, care duce la imobilizare, datorită provocării mult prea mari. (Șimon, 2014)

Definiția pe care o propune Fédération Européenne d'Associations Nationales Travaillant avec les Sans-Abri (FEANTSA), federația europeană a asociațiilor naționale care lucrează cu persoanele fără adăpost și Observatorul European al PAFA, ilustrează tocmai această direcție de abordare. Astfel se consideră drept PAFA „ orice persoană care este incapabilă să acceadă sau să mențină un adăpost personal adecvat prin propriile mijloace, sau orice persoană care este incapabilă să se mențină într-o locuință personală în ciuda ajutorului serviciilor sociale. (www.feansa.org)

Similare acestei definiții sunt și cele avansate de Avramov (1995, 1999), care consideră că lipsa unui adăpost poate fi echivalentă cu lipsa unei locuințe personale permanente și corespunzătoare. Persoanele adulte fără adăpost sunt cele care nu au acces la o locuință cu aceste caracteristici sau, dacă dobândesc o asemenea locuință, nu reușesc să o păstreze din cauza dificultăților de ordin material și a barierelor sociale, dar și acele persoane care nu reușesc pe deplin să ducă o viață independentă și au nevoie de îngrijire și de asistență pentru a deține și a păstra un adăpost.

Definiția utilizată de Organizația Médecins Sans Frontières este construită pe aceleași elemente de referință, dar adaugă elemente care răspund de funcționalitatea la nivel individual. Astfel definiția de lucru în programele de asistare a persoanelor adulte fără adăpost este următoarea: persoana care nu are casă și locuiește pe stradă (parcuri, piețe, scări de bloc) sau într-un adăpost temporar (locuință improvizată, clădiri dezafectate, cu chirie), care se află într-o situație de criză la nivel psihic, relațional, de sănătate, social, juridic, situație determinată de lipsa unui loc de adăpost sau de incapacitatea de a-și permite unul. Situația de criză este înțeleasă ca fiind incapacitatea de a-și mobiliza resursele interne (pentru a-și obține un act de identitate, un loc de muncă, pentru a se reintegra în familie) și excluderea de la resursele externe (servicii publice medico-sociale). (Zanca, 2007)

În literatura română de specialitate sunt folosiți doi termeni în legătură cu acest fenomen: lipsa absolută a locuinței și lipsa relativă a locuinței. Prin lipsa absolută a locuinței se are în vedere lipsa acoperișului fizic, persoanele locuind în stradă sau locuiesc în adăposturi de urgență (adăposturi de noapte). Lipsa relativă a locuinței se referă la faptul că accesul la apă potabilă și instalații sanitare e limitat sau nu există, accesul la sănătate este limitat, nu există spațiu minim necesar locuirii, nu conferă securitate personală și nu există posibilitate închirierii. Lipsa relativă de adăpost presupune ca persoanele să locuiască în spații ce nu întrunesc standardele minime de siguranță și sănătate. (Șimon, 2014)

Literatura română care acoperă acest domeniu de interes a consacrat ca definitorie pentru întreaga problematică circumscrisă acestei categorii sintagma „persoană adultă fără adăpost”.

Având în comun ideea „lipsei de adăpost”, pentru definirea acestei categorii, literatura de specialitate propune termeni ca „sans domicile fixe; clochards” în limba franceză, iar în limba engleză „homeless”.

Literatura internațională de specialitate folosește în legătură cu fenomenul homelessness termenii: rooflessness, respectiv houselessness.

Homelessness este un fenomen prezent. Cuvântul homelessness se folosește pentru a caracteriza o categorie de persoane care nu au o locuință și în consecință sunt obligați să locuiască în alte locuri decât într-o locuință proprie, gen adăposturi pentru astfel de categorii, sau să își ducă existența în locuri cvasi-improprii, dintre care cel mai comun este strada. Ea joacă rol de habitat pentru astfel de persoane.

Dacă până de curând se discuta, în general, de „persoane fără adăpost” în sensul de persoane care trăiesc în stradă și despre housing exclusion , care au condiții de locuire improprii, de curând au fost definite noi dimensiuni de analiză.