Plan de intervenție la vârstnici

Bătrâneţea este starea ce caracterizează o grupă de vârstă particulară, cea a persoanelor de peste 60 de ani (Fontaine 2008 apud Batran, D., 2010).

Dicţionarul Larousse de psihiatrie (1991) defineşte bătrâneţea ca fiind ultima perioadă a vieţi, corespunzând rezultatului normal al senescenţei. Senescenţa este termenul folosit ca sinonim cu îmbătrânirea, iar senilitatea este termenul folosit ca sinonim cu îmbătrânirea patologică.

Din perspectiva stadiilor lui Erik Erikson, referitoare la evoluţia individului avem: pruncia, copilăria timpurie, perioada de la 4 la 5 ani, perioada de la 6 la 11 ani, adolescenţa, prematuritatea,

perioada adultă şi bătrâneţea. În fiecare dintre aceste stadii se evidenţiază o criză care duce la mutaţii importante in viaţa individului. Astfel la bătrâneţe, individul priveşte cu satisfacţie realizările din trecut şi cu regret ceea ce nu a realizat, trăieşte eşecul nerealizărilor din viaţă.

În gerontologie, există diferenţe între:

- vârsta cronologică care desemnează numărul anilor de la naştere;

- vârsta biologică care corespunde vârstei diferitelor componente ale organismului;

- Vârsta morfologică, aceasta desemnează modificari ale ţesuturilor şi ale organelor;

- Vârsta fiziologica sau funcţională, care desemnează diminuarea capacităţilor unor

organe. ( Batran, D., 2010)

Relaţiile vârstnicului cu ceilalţi

Mediul condiţionează şi relaţiile cu ceilalţi, care sunt influenţate de omogenitatea de vârstă a celor din proximitate. Astfel, pentru vârstnicii care se află în comunităţi în care persoanele de vârsta a treia sunt majoritare şi condiţiile de mediu facilitează vizitele şi colaborarea, relaţiile de prietenie sunt întreţinute şi există posibilitatea ca altele noi să se constituie. Activităţile cele mai frecvente sunt mersul la biserică, întâlniri pentru a discuta politică, beau cafea împreună, etc.

Vârstnicii care locuiesc la bloc sau în case care se află la distanţe care fac mai greu posibile vizitele, sunt defavorizaţi în ceea ce priveşte interacţiunile sociale, deoarece datorită proximităţii scăzute, întâlnirile dintre aceste persoane se realizează mai greu, cu excepţia acţiunilor care au ca scop acest lucru sau în activităţi în care este cuprinsă toată comunitatea, cu ocazia diferitelor sărbători sau evenimente. În casele în care locuiesc familii multigeneraţionale, închegarea relaţiilor de prietenie şi colaborare dintre vârstnici este mai dificilă, deoarece aceştia chiar dacă se văd, se cunosc şi au posibilitatea de a se întâlni, o fac destul de rar, fiind preocupaţi de realizarea rolurilor şi sarcinilor pe care le au în familie. Aceste situaţii se găsesc frecvent în mediul urban în case şi

apartamente apropiate. Situaţiile în care persoanele vârstnice sunt puţine ca număr şi distanţa dintre ele este destul de mare sunt întâlnite în zonele rurale în care casele sunt la distanţe apreciabile; aici posibilitatea persoanelor vârstnice de a interacţiona este mult diminuată.

Instituţiile de asistenţă socială oferă posibilitatea persoanelor vârstnice să interacţioneze, ca urmare a faptului că se afla în proximitate iar omogenitatea de vârsta este asigurată, însă acest lucru nu este suficient. Persoanele instituţionalizate interacţionează până la un anumit moment, după care intervine saturaţia, apare nevoia de schimbare, de cunoaştere a altor persoane, care să ofere posibilitatea dobândirii de noi satisfacţii şi aprecieri. Pentru asigurarea respectării drepturilor tuturor beneficiarilor din aceste instituţii, sunt elaborate regulamente şi norme interne care sunt percepute a

fi prea severe pentru unii dintre beneficiari, ca urmare apar nemulţumiri, conflicte interne între beneficiari, dar şi între beneficiari şi angajaţi. Cele mai contestate interdicţii sunt cele legate de consumul de alcool, de respectarea normelor de igienă şi de preferinţele alimentare ale beneficiarilor.(Gal, D, 2004)

Asistarea vârstnicilor şi a familiilor

Grija faţă de clienţii vârstnici înseamnă şi grija faţă de familiile lor deoarece, pentru majoritatea vârstnicilor, familia reprezintă grupul de referinţă esenţial. Vieţile multor vârstnici au un sens, în primul rând, în contextul familiei; ignorarea aspectelor ce ţin de viaţa de familie înseamnă ignorarea celei mai importante părţi din viaţa clientului vârstnic.

Familia şi vârstnicii

Pe măsură ce societatea s-a schimbat, de la cea predominant rurală la cea urbană, familia extinsă, formată din mai multe generaţii care locuiesc împreună (bunicii, nepoţii, părinţii, unchii şi mătuşile), a devenit mai puţin răspândită. Familia nucleară, care include doar soţul, soţia şi copiii a devenit modelul predominant. Cu toate acestea, încă mai există mulţi vârstnici care au trăit pe vremea când familia lărgită era “regula” şi reprezenta cea mai importantă formă de referiţă grupală. Familia lărgită s-a dezintegrat în contextul modernităţii, în principal datorită industrializării şi urbanizării procese care la rândul lor au determinat accentuarea mobilităţii populaţiei.

Menţinerea legăturilor cu familia este o parte importantă a vieţii vârstnicilor, indiferent cât de frecvente sunt acestea. Chiar în cazul în care contactul cu familia este minim, amintirile şi trăirile vârstnicilor sunt legate constant de familie.

Modelele familiale

În general, legăturile familiale sunt mai puternice în zona rurală decât în cea urbană. Instituţiile publice ca şi organizaţiile neguvernamentale pot avea o mai mare importanţă şi impact asupra vieţii oamenilor într-un oraş decât în zonele rurale, unde normele sunt stabilite de către familie, unde problemele economice sunt rezolvate prin împrumuturi între membrii familiei, iar “căminul” poate fi casa î¬n care o persoană a crescut şi în care comunicarea ca şi relaţiile directe sunt regula şi nu excepţia. În zonele urbane, contactele cu familia şi influenţele familiei lărgite au mai puţină importanţă deoarece acolo funcţionează alte tipuri de relaţii. La oraş vecinii sau partenerii de afaceri pot juca un rol mai puternic dacât familia.