Socializarea - Factor Important în Formarea Individului

Sociologia este ştiinţa socială ce studiază regulile sociale şi procesele care leagă şi separă oamenii, nu numai ca indivizi, dar şi ca membrii ai asociaţiilor, grupurilor şi instituţiilor. Termenul este un neologism inventat de Auguste Comte.Sociologia este studiul vietii sociale umane, a grupurilor si societătilor. Este un demers indrăznet si de mare responsabilitate intrucât subiectul ei este rezultatul propiului nostru comportament ca fiinte sociale. Sociologia poate fi definită ca fiind studiul sistematic al societătilor umane, punand accent in special pe sistemele moderne industrializate.A invăta să gândim in termeni sociologici inseamnă a cultiva imaginatia. Munca sociologică depinde de ceea ce autorul american C.Wright Mills numea "imaginatia sociologică"

Structura socială se referă la faptul că ansamblul social al vieţii noastre, nu constă doar în însuşiri întâmplătoare, de evenimente sau acţiuni; ele sunt structurate în moduri distincte. Se face o distincţie între scopul comportamentului – ceea ce intenţionăm să facem, să se întâmple şi consecinţele neintenţionate. Uneori acţiunile intreprinse cu un anumit scop au consecinţe care, de fapt împiedică îndeplinirea acelui scop. Sarcina sociologiei e de a studia echilibrul rezultat dintre reproducerea socială şi transformarea socială la schimbările prin care trece aceasta. Fundalul pe care şi-au făcut apariţia originile sociologiei îl reprezintă seria de schimbări radicale produse de Revoluţia Franceză în 1879 şi Revoluţia Industrială în Europa. Factorul cheie a fost folosirea ştiinţei în locul religiei.

Printre fondatorii clasici ai sociologiei se disting 6 personalitati: Auguste Comte, Karl Marx, Émile Durkheim, Ferdinand Tönnies, Vilfredo Pareto si Max Weber. Cel care a dat numele

sociologiei şi care este unanim recunoscut ca părinte şi fondator al sociologiei ca ştiinţă este Auguste Comte (1798-1857). El susţine că există un fenomen social aşa cum există şi unul fizic, numind “fizica socială”, sociologie. În concepţia sa, “grupurile au o viaţă, o evoluţie şi o disoluţie”. Ele pot fi privite din punct de vedere static: prin analiza structurii lor, a organelor care o compun.

Sociologul român Mihai Ralea evidenţiază inconvenientul sociologiei comtiene, faptul că fenomenul social este gândit ca fiind acelaşi pretutindeni. ,,Societatea la care se gândeşte Comte este umanitatea, una şi aceeaşi în toate părţile, un fel de grup abstract matematic. Sforţările sociologiei de mai târziu vor fi să arate că există o mulţime de tipuri de societăţi (…). Sociologia trebuie să le observe, să le studieze, să le clasifice” .

K. Marx (1818-1883) a încercat şi el să explice schimbările care aveau loc în timpul Revoluţiei Franceze în societate. S-a concentrat asupra legăturii dintre problemele economice şi instituţiile sociale. Schimbările erau legate de dezvoltarea capitalismului.

Emile Durkheim (1858-1917) autor francez. După părerea lui, sociologia, pentru a deveni ştiinţă trebuia să studieze starea economiei şi influenţa religiei. Primul său principiu a fost că Sociologia „studiază faptele sociale ca nişte lucruri”. Credea că tot ceea ce susţine o societate sunt valorile şi obiceiurile împărtăşite de membrii ei. Diviziunea muncii înlocuieşte treptat religia. S-a ocupat de analiza suicidului. Deşi se pot aduce obiecţii studiului lui Durkheim, acesta rămâne o lucrare clasică a cărei relevanţă pentru sociologie rămâne şi azi.

Max Weber (1864-1920) a studiat religiile din China, India şi Orientul Apropiat, comparând sistemele religioase. Weber conchidea că anumite aspecte ale creştinităţii au influenţat puternic afirmarea capitalismului şi considera că e unul din factorii care a determinat schimbarea societăţii. Pentru el, birocraţia e un mod de organizare a masei de oameni.

Michael Foucault şi Jürgen Habermas: fondatorii sociologiei clasice si cei mai importanti gânditori sociologi contemporani. M. Foucault se referea prin opera sa la studiile sale despre birocraţie, dezvoltarea închisorilor, spitalelor, şcolilor şi altor organisme cu largă răspândire. După Foucault sexualitatea nu a existat dintotdeauna, ci a fost creată în procesul dezvoltării sociale. Herbermas, influenţat de Marx şi Weber, crede că in societăţile capitaliste, schimbarea este permanent prezentă şi revine la conceptul de Anomie al lui Durkheim, dar în manieră nouă şi originală.

Din punct de vedere etimologic, termenul de sociologie vine din latinescul socius (tovarăş, asociat) şi grececul logos (ştiinţe, teorie) şi a fost menit să înlocuiască termenul de “fizică socială”, utilizat de Saint-Simon (magistrul lui A. Comte)

In urma realizarii unei anchete sociologice de catre A. Inkels(sociolog american), ce s-a bucurat de un mare succes din partea specialistilor, s-a concretizat o asa zisa « tabla de materii » a sociologiei, din care se evidentiaza, ca si proces social fundamental, socializarea.

Una din calităţile fundamentale ale omului este aceea de fiinţă socială, de fiinţă grupală. În afara societăţii, omul este pus în faţa unei alternative tragice : să piară sau să se dezumanizeze. “Calitatea omului de a fi fiinţă socială şi proprietatea societăţii de a se constitui ca formă a inter-existenţei oamenilor” pot fi cuprinse într-un singur termen şi anume, acela de socialitate. Socialitatea este considerată a fi premisa constitutivă a societăţii şi ea se distinge de sociabilitate, care desemnează “capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni de a se integra în societate”.

Socialitatea este strâns legată de socializare. Omul nu se naşte ci devine fiinţă socială. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare. Aceasta de pe urmă reprezintă procesul prin care organismul biologic “Homo sapiens” se transformă într-o fiinţă socială, într-un membru efectiv al societăţii. Socializarea este procesul psiho-social de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, concepţiilor, modelelor de comportament specifice unui grup în vederea formării, adaptării şi integrării sociale. B. Bernstein consideră că “efectul socializării este să-i facă pe oameni siguri şi previzibili”, întrucât în cursul acestui îndelungat proces “individul devine conştient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele principii care acţionează în societate”.

În opinia lui, socializarea este procesul prin care individul dobândeşte o anumită identitate culturală şi în raport cu care reacţionează, nu rămâne inert, pasiv.

Evidenţiind funcţiile principale ale socializării ( de “normalizare” a vieţii sociale, de asigurare a continuităţii şi coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a stabilităţii şi funcţionalităţii structurilor sociale), J.L. Child defineşte socializarea ca acel proces prin care individul este orientat în a-şi dezvolta comportamentul său actual în concordanţă cu standardele grupului din care face parte”.

Concomitent cu procesul socializării are loc şi cel al personalizării. În procesul de asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul îşi exersează şi dezvoltă totodată gândirea, imaginaţia, capacitatea creatoare (L. Broom, Ph. Selznick, Malrieu etc.).

Susţinătorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de “maturizare”, de dezvoltare progresivă care “permite identificarea individului cu ceilalţi membrii ai societăţii din care face parte, discernământul faţă de mesajele primite şi capacitatea de personalizare, adică afirmarea individului ca persoană unică”.