Teoriile Personalității

1. DEFINŢII ALE PERSONALITĂŢII

Referitor la problema definirii personalităţii, G.W. Allport enumera, în anul 1931, un număr de peste 50 de definiţii, pentru ca un specialist contemporan, David McClelland să menţioneze 100 de definiţii ale termenului. Se apreciază că, în prezent, există cel puţin 10-12 şcoli de personologie. Astfel, cele care au rezistat probei timpului (şi nu numai), devenind totodată şi cele mai cunoscute sunt:

- teoria psihanalitică, avându-i ca reprezentanţi de seamă pe Sigmund Freud, Alfred Adler, Karl Jung;

- teoria factorială a lui Gordon W. Allport;

- teoria personalistă a lui Carl Rogers;

- teoria social-cognitivă;

- teoria behavioristă (B.F. Skinner), teoria trăsăturilor de personalitate şi cea a învăţării sociale etc.

Trebuie menţionat faptul că toate aceste abordări reprezintă principalele forţe care operează activ în cadrul întregii psihologii, şi nu doar în domeniul personalităţii. Fiecare dintre ele urmăreşte să găsească un cadru specific de referinţă, o bază care să deducă întreaga construcţie.

2. TEORIILE PERSONALITĂŢII

Teoria psihanalitică a personalităţii - Scopul acesteia este procesul catarctic, prin care toate traumele emoţionale ascunse ies la suprafaţă, permiţând pacientului să se elibereze de ele şi să găsească modalităţi constructive de a le stăpâni.

Conştient şi subconştient - În cadrul modelului pe care l-a elaborat, mintea umană este văzută asemenea unui aisberg, care, în cea mai mare măsură, este ascuns sub suprafaţa apei. Este vorba de acea parte a minţii a cărei „prezenţă” o realizăm, o conştientizăm, şi pe care el a numit-o conştient. Omul are însă şi amintiri, gânduri pe care le uită pentru un anumit interval de timp, dar care pot fi aduce în conştient, atunci când este necesar, preconştientul. Freud vorbeşte de un strat mai profund al minţii, îngropat sub toate acestea, (strat) ale cărui componente nu ajung niciodată la conştiinţă, este vorba de inconştient. Conflictele şi traumele acumulate în prima parte a vieţii sunt ascunse în această zonă a psihicului uman, şi, deşi noi nu suntem conştienţi de prezenţa lui, inconştientul, ne influenţează emoţiile şi modul în care ne comportăm, conducând la apariţia unor tulburări grave, aşa cum este cazul isteriei.

Sinele - Personalitatea umană este structurată, în concepţia freudistă, pe trei niveluri: sinele, eul şi supraeul. Primul nivel care se dezvoltă este sinele; în el sunt conţinute toate pulsiunile, instinctele bazale, imboldurile lăuntrice, sinele manifestându-se exclusiv pe baza principiului plăcerii de satisfacere imediată a oricărei dorinţe. De reţinut şi faptul că, potrivit lui Freud, sinele este caracterizat de manifestări antagoniste în producerea reacţiilor: frustrarea degenerează agresivitate, iar foamea poate împinge la înşfăcarea… cu hotărâre a primului produs comestibil ivit.

Eu-l - Odată cu depăşirea stadiului primei copilării, atare comportament nu este tolerat de normele sociale, caz în care se pune problema unui proces de cristalizare a sinelui; atare fapt se manifestă pe baza principiului realităţii, în încercarea de a se face faţă cerinţelor „venite” din partea sinelui. Este un lucru care nu se face în mod întâmplător, ci într-unul care trebuie, pe de o parte să fie compatibil cu realitatea, iar pe de altă parte, să nu genereze dificultăţi după o perioadă de timp. Freud a numit această componentă a personalităţii, care se separă repede de sine, eu.

Supraeul - Sigmund Freud vorbeşte de o a treia componentă a personalităţii, care se dezvoltă odată cu creşterea copilului, componentă despre care autorul spune că se manifestă ca un fel de „părinte interior”. Rolul său este acela de a-i dicta persoanei ce „s-ar cuveni” sau nu să facă, în supraeu fiind conţinute şi ideile, îndatoririle şi responsabilităţile individului, ca parte a atribuţiilor sociale. Freud consideră că această parte a personalităţii se caracterizează prin aceeaşi doză de nerealism ca şi sinele, în sensul că exigenţele supraeului sunt atât de ridicate, încât ar fi imposibil de transpus în practică. Intervine din nou eu-l, factorul de echilibru, care se interpune între realitate şi cerinţele supraeului.

Spre deosebire de Freud, Adler era de părere că inconştientul şi conştientul lucrează la unison, scopul fiind finalismul funcţional. Deşi Adler nu agrea ideea de a pune laolaltă grupuri de oameni şi de a-i include în categorii generale, a apelat la atare formulă pentru a descrie stilurile de viaţă. Astfel, studiind tipuri diferite de oameni el a ajuns la concluzia că există patru categorii de oameni, trei din acestea patru, fiind negative:

- tipul lider încearcă să-i controleze pe ceilalţi;

- tipul oportunist tinde să fie foarte pasiv, aderă cu uşurinţă la ideile celorlalţi, este rareori inventiv;

- tipul evitant încearcă să se izoleze de ceilalţi pentru a evita înfrângerea, este – în general – o fire foarte rece;

- tipul util social este cel care apreciază valoarea, având control asupra propriei sale vieţi şi străduindu-se să facă lucruri bune pentru sine şi pentru societate.

Teoria trăsăturilor de personalitate - Gordon Willard Allport, psiholog american, s-a dedicat mai ales studiului personalităţii, pe care a considerat-o drept ansamblu al diferitelor trăsături care, deşi sunt comune multor persoane, ele determină comportamente diferite de la un individ uman la altul. Esenţa gândirii lui Allport este că nu există două persoane identice; prin urmare, teoria lui doreşte să sublinieze ideea unicităţii individului. Aceasta înseamnă că, atunci când ne propunem să studiem comportamentul cuiva, trebuie să analizăm deopotrivă combinaţia însuşirilor, dar şi diferenţele de situaţie.

Abordând personalitatea dintr-o perspectivă structuralist-sistemică, Allport apreciază că trăsăturile comune pot fi împărţite în trei grupe:

- trăsături cardinale, care sunt în număr de două-trei şi care au tendinţa de a controla şi influenţa orice comportament uman;

- trăsături principale care decurg în mod logic din cele cardinale şi sunt în număr de zece-cincisprezece;

- trăsături secundare care pot fi de ordinul miilor, şi de aceea, greu de identificat – uneori chiar fiind conştientizate de persoana în cauză.

Dispoziţiile personale sunt elemente având acelaşi grad de complexitate ca şi trăsăturile comune, dar sunt considerate ca diferenţele proprii ale naturii, adică sunt elemente neuropsihice pe care le constatăm în mod real la persoane individuale. În viziunea lui Allport, dispoziţiile personale sunt ceea ce se înţelege în mod curent prin aptitudini.