Dictaturile din Europa Centrală și de Est - regimuri politice, reacții societale

Odată cu venirea comuniştilor la putere, aceştia au urmat exemplul bolşevicilor ruşi de după oct 1917. Grupările comuniste au dat startul înlocuirii societăţii existente, considerată purtătoarea tututor greşelilor provocate de capitalism, cu o societate nouă, înzestrată cu toate speranţele şi virtuţile. Această acţiune însă conţinea două aspecte foarte distincte: distrugere şi reonstrucţie: a fost condusă în pas forţat şi s-a făcut, de cele mai multe ori, cu ură şi cu suferinţă.

În procesul de dezagregare s-a urmărit în primul rând distrugerea ţărănimii – era grupul cel mai important din pct de vedere numeric. Naţionalizările masive la care s-au redat aceste regimuri viza şi mica burghezie meşteşugărească, comerciantă. Ea a fost timpurie şi rapidă în Europa de Est, unde, încă din 1950, sectorul privat a dispărut definitiv în Bul, Pol, Ceholsovacia. Mai mult decât doar nimicirea ,,duşmanilor de clasă”, conducătorii comunişti au vizat de fapt dezagregarea societăţii civile. Astfel, în Cehoslovacia, represiunea din per 47-55 –cea mai brutală din toate ţările est-europene – a lovit nu numai pe militanţii politici sau sindicali, ci şi pe cei de la sate care se bucurau de o autoritate naturală şi care se opuneau colectivizării forţate. Tot aici ar mai trebui menţionaţi şi ziarişti, scriitori, profesori, intelectuali etc.

Pentru conducătorii comunişti din anii 50, orice refacere completă a societăţii impunea eradicarea religiei şi distrugerea Bisericilor. Campaniile împotriva Bisericilor din ţările est-europene au debutat în jurul lui 1948, cu excepţia Albaniei, unde măsurile anticlericale au fost luate încă din 1945, continuând fără întrerupere până în anii 52-53.

Prestigiul armatei se baza pe un dublu rol. Mai întâi ea apare ca un instrument major de cucerire a puterii. Fără acţiunea Armatei roşii, ocupanţii n-ar fi fost alungaţi, regimurile aflate în slujba lor n-ar fi putut fi înlăturate şi nici n-ar fi fost posibilă menţinerea comunismului. Cel de-al doilea rol care-i revine armatei este acela de a acţiona şi în sensul transformării societăţii şi al schimbărilor din economie.

Imre Nagy – fost prim-ministru al Ungariei – spunea cu regret că ,,poliţia maghiară s-a înălţat deasupra Partidului şi societăţii, devenind astfel principalul organ al puterii”. În ciuda forţei sale, poliţia a deţinut rareori o putere politică la fel de importantă ca şi armata.

Pe lânga grupurile instituţionale – armata şi poliţia – au existat şi grupuri informale. Cu timpul s-au format clanuri ramificate care au stabilit legături între indivizi, de la baza puterii şi până la vârf. Fiecare ,,aparatcik” a dispus de un protector, el însuşi fiind vasal al unuia mai influent. Câteodată, aceste clanuri şi facţiuni fondate pe rivalităţi şi ambiţii au primit calificative de natură politică sau economică.

În toate ţările în care comunismul s-a impus după cel de-Al 2M, colectivizarea a urmat modelul sovietic, acesta urmând, aproape peste tot, acelaşi ritm. Cu excepţia unor state ca Albania sau Bulgaria, unde presiunile au fost dintr-o dată puternice, în celelalte ţări coectivizarea a fost prudentă şi moderată.

Naţionalizarea băncilor, a comerţului exterior, a surselor de energie, a industriilor de bază şi a transporturilor a pus mai puţine probleme şi a suscitat mai puţină rezistenţă decât coletivizarea. Aceasta a fost facilitată de faptul că în mai multe ţări europene (Germ, Cehoslovacia, Pol..) structurile economice fiind în foarte mare confiscate sau controlate de nazişti, naţionalizarea lor s-a impus în mod natural după război, nestârnind niciun val de nemulţumiri.

Clasa muncitoare, deşi eterogenă şi mobilă, a avut totuşi coeziune superioară celorlalte grupuri socio-profesionale. Degradarea generală a condiţiilor de muncă şi viaţă a imensei majorităţi a clasei muncitoare a furnizat motive de nemuţumire. Considerată vf de lance al proletariatului, clasa muncitoare a descoperit, cu amărăciune şi cu furie, că era la fel de exploatată ca şi în perioada capitalismului triumfător.

Lumea muncitorească, decepţionată, nefericită şi exasperată s-a aflat în unele momente la limita răbdării, astfel că dat curs unor forme de nemuţumire şi de protest. În ciuda fricii de represalii, manifestările capătă diferite forme: încetinirea ritmului de lucru, neîntreţinerea utilajelor, furturi, greve.

Detonatorul revoltei muncitorilor cechi a fost reforma monetară aplicată de guvern la 30 mai 1953, pentru a lupta împotriva unei inflaţii tot mai accelerate. Noua monedă a avut ca efect o diminuare cu 12% a salariului real, în timp ce costul vieţii creştea în medie cu 29%. Protestul general care a avut loc între 1 şi 5 iunie a afectat mai multe întreprinderi de lucru, iar în principalele centre industriale s-au produs tulburări de mare amploare: la Praga au izbucnit incidente la prestigioasa uzină mecanică CKD Stalingrad. Iar la Plezn mii de muncitori de la uzinele Stalin au luat cu asalt primăria oraşuşui, au distrus drapelul sovietic şi au cerut alegeri libere. Armata şi miliţia au pus capăt haosului, arestând peste 400 de manifestanţi şi grevişti.

Revolta muncitorească din RDG a avut un mai mare ecou în opinia mondială decât cea din Cehoslovacia, datorită localizării ei (Berlin) şi intervenţiei sovietice. Aici, detonatorul nu a fost reforma monetară, ci anunţarea, la 14 mai a unei creşteri generale a normelor de lucru cu 10%, începând cu luna iunie. Greva a început la 12 iunie şi a cuprins peste 270 de oraşe. În Berlinul de Est manifestările au fost dintre cele mai violente. Aici manifestanţii înfruntând poliţia, soldaţi şi tancuri sovietice. Haosul s-a terminat seara şi a avut ca repercusiuni aprox 500 de morţi şi peste 25 mii de deportaţi.

Două fapte constituie cauza directă a primelor agitaţii care, în lumea comunistă, au ajuns la paroxism în 56 şi 57: nenunţarea clară a erorilor şi crimelor lui stalin la al 20-lea Congres al PCUS din feb 1956 şi reconcilierea lui Tito, consfinţită prin călătoria acestuia la Moscova, în iunie. În ţările comuniste opinia a atras imediat consecinţele logice: iertându-i-se lui Tito toate acuzaţiile ce-i fuseseră aduse în 1948, era normal ca toţi cei condamnaţi ca titoişti în lagărul comunist să fie reabilitaţi. Însă reconcilierea lui Tito a mers dincolo de reabilitarea victimelor şi condamnarea celor răspunători – acceptatrea lui Tito la masa comunistă a însemnat acceptarea titoismului. Descentralizarea, decolectivizarea, stabilirea de consilii muncitoreşti etc devenea un posibil model.

În primăvara lui 1956 se amorsează un al 2-lea dezgheţ, marcat pe parcursul întregului an de libertatea discuţiilor şi a creaţiilor literare. Dacă în Moscova, mii de tineri se înghesuie pe stadion pt a asculta o întreagă pleiadă de poeţi tineri, iar Cehoslovacia studenţii s-au opus unui proiect de reformă a învăţământului universitar ce prevedea întărirea disciplineri şi accentuarea formaţiei ideologice, în Ungaria şi Polonia clubul Petofi organizează mai multe dezbateri libere. În Pol, Ung, URSS, toate categoriile sociale s-au solidarizat pentru a denunţa menţinerea unei ordini care a ridicuşizat suveranităţile naţionale. Destalinizarea a fost trăită nu numai ca sf arbitrajului politic, dar şi ca sf hegemoniei ruseşti.