Extinderea Uniunii Europene spre Țările din Europa Centrală și de Est

Încă din primii ani ai tranziţiei, discuţiile dintre reprezentanţii guvernelor ţărilor est-europene (TECE) şi cei ai Uniunii Europene (UE), cu privire la o posibilă aderare a primelor, s-au purtat pe terenul confruntării unor opinii foarte diferite la nivel comunitar.

Un curent de opinie din Europa de Vest era susţinătorul poziţiei că TECE trebuie să atingă un nivel de dezvoltare comparabil cu cel al ţărilor din UE înainte de aderare. O asemenea abordare nu a existat la nici o altă lărgire anterioară a UE. Majoritatea ţărilor care au aderat anterior au dorit să devină membre cu drepturi depline tocmai pentru că au văzut în această nouă poziţie calea de a atinge un nivel mai ridicat de dezvoltare economică.

O altă abordare era aceea în care problemele de securitate erau separate de cele economice (era specifică mai cu seamă opiniilor franceze). Este evident că o asemenea abordare este nepotrivită, deoarece stabilitatea politică şi militară a Europei va depinde în mod fundamental de ajustările economice mai cu seamă de cele din Europa Centrală şi de Est (precum şi din Rusia şi CSI).

O altă idee era aceea de a oferi TECE o aderare în trepte: drepturi depline în anumite domenii (cele importante pentru UE, ca de pildă cooperarea politică şi în domeniul securităţii), dar excluderea participării acestora de la altele (ca politica agricolă comunitară – PAC).

Evident că şi această abordarea este inacceptabilă pentru ţările în tranziţie.

Alte cercuri au promovat ideea unei integrări mai laxe între TECE şi ţările dezvoltate, altele decât aderarea la UE: participarea la OCDE, apartenenţa la SEE etc.

Şovăielile primilor paşi.

După cum se exprima Richard Baldwin, profesor de “Economie internaţională” şi director de program la Center for Economic Policy Reasearch, Londra, “dacă ţările est-europene şi-au exprimat în mod repetat şi clar voinţa politică de a realiza integrarea, Uniunea Europeană a tratat această problemă ca pe o problemă mai puţin urgentă, doar din 1995 părând că abordează mai ferm această problemă”.

Deşi începând cu anul 1993 conferinţele la nivel înalt ale UE (Copenhaga, iunie 1993, Essen, decembrie 1994) au abordat în mod sistematic problema viitoarei aderări a TECE modul de abordare nu a transmis acestora semnale clare cu privire la viziunea UE asupra acestei probleme.

Astfel, cu ocazia simmit-ului din vara lui 1993, UE a elaborat o serie de criterii pentru viitoarele ţări membre est-europene, referitoare la: consolidarea democraţiei şi a statului de drept, adoptarea unui minimum de “acquis communautaire”, crearea unei economii de piaţă efective şi îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht.

Sub mai multe aspecte, formularea unui asemenea set de criterii în raport cu o nouă lărgire a UE a reprezentat o abordare fără precedent. Pentru prima dată erau impuse condiţii specifice pentru ţările care doresc să adere, deşi în Tratatul de la Roma este specificată o singură condiţie: ca ţara solicitatoare să fie europeană. Se poate înţelege astfel de ce afirmă unii că Hotărârea de la Copenhaga a reprezentat un act de discriminare a ţărilor în tranziţie, indicând şovăiala UE în luarea unei decizii referitoare la lărgirea către Est. Desigur că şi ţările care au aderat anterior la UE (Spania, Portugalia, Grecia sau Irlanda) li s-a cerut să îndeplinească anumite cerinţe, dar acestea reprezentau condiţii de aderare, nu condiţii pentru lansarea negocierilor privind aderarea viitoare.

Este firesc atunci să rezulte întrebarea dacă aceste criterii au fost elaborate de UE pentru a facilita ţărilor în tranziţie aderarea sau din contra, pentru a le stabili elanul şi dorinţa de a adera.

Criteriile stabilite la Copenhaga indicau faptul că UE este interesată să abordeze interesele extinderii sale în Est lăsând oarecum la o parte considerentele politice care prevalau anterior şi evaluându-le preponderent pe cele economice.

În plus, ţările est - europene asociate la UE se află într-o situaţie mai dificilă decât ţările ce au aderat anterior, deoarece ele trebuie să se adapteze la o UE aflată ea însăşi în transformare şi având o evoluţie relativ imprevizibilă.

Atitudinea UE faţă de TECE este de altfel de înţeles. Confruntate ele însele cu ajustări economice de proporţii, cerute de trecerea la o nouă etapă de integrare, uniunea economică şi monetară, ţările membre ale UE se tem (mai cu seamă cele mai puţin dezvoltate) de concurenţa TECE pe anumite domenii (agricultură, siderurgie, textile, transferuri financiare etc.).

Se dezbat numeroase scenarii de lărgire atât de către TECE, cât şi de către UE, neputând fi încă posibil să estimăm care dintre acestea vor întruni maximum de sprijin în cele două grupuri de ţări. Strategiile alternative de lărgire discutate şi potenţial fezabile pot fi grupate în mai multe modele.

a) Diferenţele de dezvoltare între TECE şi posibilitatea atenuării decalajelor economice, paralele cu capacitatea de a obţine un nivel adecvat de organizare legislativă şi instituţională sugerează că în viitor se poate aplica modelul de aderare treptată a unor grupuri de ţări. Astfel, în funcţie de potenţialul economic şi criteriile de armonizare, ţările candidate pot fi împărţite în două grupuri: primul, cel avansat poate adera cât mai repede posibil, iar celelalte după o perioadă mai lungă de pregătire. Pentru aplicarea corectă a acestei alternative ar trebui ca criteriile de accesiune să fie identice pentru toţi candidaţii, iar UE să ofere garanţii cu privire la fermitatea lărgirii pentru al doilea val.

Un astfel de model are avantajul că criteriile de aderare sunt clar precizate şi sunt acordate garanţii ferme că nici o ţară candidată nu va fi exclusă de la proces. Un astfel de model nu este lipsit de probleme şi dificultăţi. În primul rând, oricât de omogen ar fi grupul celor aleşi, ţările participante nu îndeplinesc în egală măsură cerinţele aderării. Pentru a face acceptabil modelul, devine necesară definirea cerinţelor aderării de aşa manieră încât să evite insuficienta pregătire a unor ţări, ceea ce ar întârzia aderarea întregului grup. De asemenea, concurenţa între TECE de a îndeplini criteriile, poate conduce la o scădere considerabilă a înclinaţiei spre dezvoltarea cooperării economice şi politice intraregionale. Pe de altă parte, accentuarea concurenţei poate genera rezultate mai bune în dezvoltarea şi armonizarea sectorială. Această eşalonare pe valuri de integrare poate accentua reacţia nefavorabilă în grupul al doilea de ţări, în special în acele domenii legate de aplicarea ajustărilor de aderare ce se anunţă relativ îndepărtată. Aderarea pe valuri poate încetini eforturile de ajustare structurală în ţările calificate pentru primul val, ca urmare a sentimentului că ele au fost deja acceptate ca membrii ai UE. De asemenea, conceptul de aderare graduală în două etape poate fi dificil politic de acceptat chiar în ţările membre ale UE.

O astfel de accepţiune se combină deseori cu ideea că lărgirea spre Est a UE poate merge pe calea est-germană, caz în care ajustarea economică poate fi făcută după obţinerea calităţii de membru. O astfel de atitudine minimalizează costurile lărgirii care au fost acoperite în cea mai mare parte de un singur membru - Germania.