Instituții politice europene

Ideea unei Europe unite a fost sustinuta de-a lungul secolelor de împarati si intelectuali

deopotriva, dar numai dupa cel de-al doilea razboi mondial statele europene au

institutionalizat forme de cooperare internationala, cu competente în domenii specifice, cum

ar fi: Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana (OCEE)1, Organizatia Tratatului

Atlanticului de Nord (NATO)2, Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizatii au

pus bazele unei solidaritati mai strânse între statele europene, dar înca manifestau trasaturile

clasice ale unei uniuni a statelor si ale cooperarii interguvernamentale.

Începutul procesului de integrare europeana - caracterizat prin trasaturi originale si specifice,

care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950,

când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva

state europene într-un proiect de cooperare mai strânsa, comparativ cu formele traditionale

existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate

catre o organizatie cu puteri de constrângere asupra membrilor sai. Initiativa a constat în

integrarea productiei de carbune si otel a Frantei si Germaniei, în cadrul unei organizatii

deschise participarii si altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta

a fost primul pas catre o cooperare largita: o integrare sectoriala ce ar fi putut influenta si alte

sectoare economice. Aceasta era ideea declarata, însa obiectivul politic imediat îl constituia

alipirea Germaniei la Europa si eliminarea rivalitatilor existente între Franta si Germania

privind zonele strategice ale Ruhr-ului si Saar-ului.

În 1951, negocierile desfasuarate între sase tari – Belgia, Franta, Germania, Italia,

Luxemburg si Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinta

Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO). Comparativ cu alte organizatii

internationale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul

supranational al acestei Comunitati, reprezentat de transferul de competente catre o institutie

1 Organisation for European Economic Co-operation -OEEC

2 North Atlantic Treaty Organisation - NATO

5

(Înalta Autoritate3) responsabila cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor

Membre (SM).

O alta initiativa sectoriala este reprezentata de crearea unei Comunitati Europene de Aparare

(CEA)4, initiativa care a esuat însa, datorita faptului ca Tratatul aferent - semnat în 1952 - nu

a fost niciodata ratificat de catre Parlamentul Frantei.

O relansare în forta a „initativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferintei de la

Messina, la care ministrii afacerilor externe ai CECO au cazut de acord asupra înfiintarii unei

uniuni economice bazata pe o piata comuna si asupra crearii unei organizatii pentru energia

atomica. O comisie de experti condusa de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor

externe, a elaborat doua proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor doua Tratate de

la Roma – cel prin care se înfiinta Comunitatea Economica Europeana (CEE) si tratatul

Comunitatii Europene pentru Energie Atomica (EURATOM).

Dupa prima experienta sectoriala a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizatie

supranationala – adica o oranizatie creata prin transferul de suveranitate de la SM la

„Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamna o delegare - de la

membrii fondatori ai Comunitatii catre anumite institutii comune – a puterii de decizie

asupra unor aspecte comune, conform principiilor democratiei si statului de drept. În acest

scop au fost create mecanisme de decizie si un cadru institutional complex, capabile sa

asigure reprezentarea intereselor guvernelor SM, a interesului general al Comunitatii, precum

si a intereselor cetatenilor europeni.

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 si intrat în vigoare la

1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „piete comune” si de abordarea progresiva a

politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue si echilibrate,

a unei cresteri accelerate a standardelor de viata si a unor relatii mai strânse între SM.

Crearea unei piete comune nu înseamna numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea

liberei circulatii a bunurilor si stabilirea unei taxe vamale unice5 (uniunea vamala); piata

3 „High Authority”

4 European Defence Community - EDC

5 În engleza, “common custom tariff”.

6

comuna înseamna si liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulatie a persoanelor,

serviciilor si capitalului) si stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultura,

comert, transport si concurenta) pentru crearea unor conditii omogene în vederea cresterii

performantei activitatilor economice.