Liberalism

DE LA UTOPIA BUNASTARII SOCIALE LA LIBERALISM

„Ea (puterea Statului) lucreaza cu toata bunavointa pentru fericirea lor (a cetatenilor sai); însa vrea sa fie unicul agent si singurul arbitru al acestei fericiri; se preocupa de securitatea lor, le prevede se le satisface nevoile, le faciliteaza placerile, le conduce cele mai însemnate afaceri, le dirijeaza întreprinderile, le reglementeaza succesiunile, le împarte mostenirile; ce mai ramîne, decît sa-i scuteasca total de efortul de a gîndi si de chinul existentei?” (Alexis de Tocqueville)

O alternativa a „celei de-a treia cai” ce inspira estul european (si Romînia post-decembrista isi dorea cu ardoare sa urmareasca pas cu pas acest model „miraculos”) provenea dinspre statul nordic, Suedia. De fapt aceasta alternativa nu reprezenta chiar un corpus coerent si solid. Dimpotriva, s-a nascut atonic si în contradictie cu înfatisarea exterioara, o parte mai mare era de esenta socialista si de inspiratie totalitarista, iar partea mica si multicorda (o treime doar) era capitalista. Un anacronism perfect si viclean, perpetuat peste jumatate de secol XX. Istoria a aratat ca atît din punct de vedere social, cît si politic, un model de tipul celui suedez (as numi-o economie socialista de piata) a avut, cel putin în cazul de fata, consecinte nefaste. Majoritatea suedezilor au devenit complet dependenti de sectorul public. Ei asteptau precum o mana cereasca transferurile banesti dinspre acest sector. Birocratia adiacenta a degenerat într-o masinarie fara forma care încasa rapace si mecanic impozitele de la contribuabili si furniza ajutorul social catre altii. Se considera un schimb echitabil si folositor! Însa pe termen lung supraprotejarea cetateanului prin supraimpozitare si supraetatizare s-a dovedit a fi un placebo si un fiasco dureros.

Interesant este faptul ca industrializarea suedeza a început relativ tîrziu, la mijlocul secolului al XIX-lea, dupa modelul Germaniei. Libertatea economica a fost garantata juridic începînd cu anul 1864. Acest proces s-a datorat, în mare masura, politicilor liberale eficiente, pîna în preajma primului razboi mondial Suedia devansînd Germania si marea Anglie în ceea ce priveste ratele de crestere economica.

Modelul economiei mixte a însemnat pentru Suedia pierderea locului printre primele natiuni, detinut mai ales începînd cu anii ’60. „Modelul suedez” s-a caracterizat si prin faptul ca finantarea publica a serviciilor publice care ofereau un puternic sentiment de securitate sociala a mers de mîna prieteneste cu un monopol public aproape total asupra realizarii lor. Socializarea sferei distributiei a dovedit atingerea unei limite dincolo de care capitalismul nu îsi mai putea arata literalmente inteligenta si efectele pozitive.

Suedia, prin prisma „celei de-a treia cai”, a ajuns din stadiul de tara agrara saraca (la sfîrsitul secolului al XIX-lea) o tara al carei model a servit ca exemplu lumii întregi printr-o societate definita prin succes si bogatie. Dar, undeva, în derularea idilica a procesului, modelul a deraiat ireversibil. De la începutul anilor ’70, Suedia a avut de depasit probleme uriase. Dezvoltarea economica era în declin, productia era în scadere, astfel ca au devenit necesare o serie de devalorizari (pentru stimularea exporturilor suedeze) pentru a tine pasul competitiei de pe piata mondiala. Suedezii sufereau din cauza somajului ridicat si a inflatiei, criza nu era doar conjuncturala datorita recesiunii globale, cum credeau politicienii. Pîna la cresterea uriasa a subventiilor acordate nu a fost decît un pas, echilibrarea deficitului bugetar rezultat durînd aproape un deceniu. Cauzele erau multiple. Întîi, institutiile statului, bazate pe conceptul de bunastare sociala, s-au dezvoltat mult prea rapid si total independent de intensitatea cresterii economice. Apoi, sectorul public a crescut în proportii anormale. În perioadele de recesiune, s-a folosit terapeutica specific si partial keynesiana, aceea de combatere a somajului prin transferul fortei de munca din sectorul privat în cel public, cererea de munca devenind astfel una artificiala si fara nici o legatura cu mecanismele pietei libere. Datorita politicii salariului „de solidaritate” (plata egala a muncii egale si egalizarea salariilor) si a negocierii centralizate a acestuia, salariile au crescut într-un ritm superior cresterii productivitatii muncii. Pentru a finanta toate acestea, a trebuit sa se adopte cresterea impozitelor anuale. Ca urmare, Suedia a devenit tara cu cele mai înalte niveluri de impozitare, cu o presiune coplesitoare a impozitelor (în special a celor invizibile), care au stimulat cu greu munca si economiile (menajele mai mult împrumutau decît economiseau, rata de economisire era negativa). De asemenea, acest lucru a sufocat si coplesit mediul de afaceri, prelevarile obligatorii deosebit de împovaratoare obligînd întreprinderile suedeze sa-si externalizeze productia si sa investeasca în strainatate, în timp ce investitiile externe erau extrem de modeste. Apoi, mitul egalitatii a izolat concurenta, scutind economia suedeza de motorul ei principal – diferenta de profit, ca urmare a diferentei de competenta.

Abia în anii ’80 suedezii s-au desprins de modelul de gîndire total inadecvat al keynesismului care, sustinea interventia masiva a statului în economie. În locul lui a aparut teoria sustinerii ofertei si a productiei de bunuri si servicii. Inevitabil, statul trebuia, cel putin teoretic, trecut în plan secund si readus pe scena actorul suveran, individul, sub multiple roluri: de inventator, de întreprinzator, de finantator si de producator. Cu toate acestea, „perioada de gratie” nu putea sterge asa de repede triunghiul de otel format din politicieni, grupuri de interese si autoritatile publice. Sistemul corporatist creat si perpetuat nu a permis o economie dinamica si transparenta, ci una dominata de static si coruptie, condusa de o asa-numita „invizibila strîngere de mîna”. Desi productivitatea a crescut într-un ritm multumitor, problema cea mai grava era reprezentata de marile monopoluri existente în sectorul public. Daca în anii treizeci cheltuielile sectorului public atinsesera doar 20% din PIB, în anii ’90 ele însumau mai mult de doua treimi din acesta!