Probleme și Costuri ale Extinderii UE Dincolo de Europa celor 27

INTRODUCERE

“Nu există nimic care să probeze că o unire între marile naţiuni europene nu este posibilă. Din contră istoria ne arată că popoare care se duşmăneau au putut deveni bune prietene şi aliate [ ]. Dacă în această staruinţă Liga va reuşi să creeze miezul unei uniri, o grupare generală a celorlalte naţiuni europene va fi apoi relativ uşoară. Şi, cu timpul, cu bunăvoinţă pricepută şi simpatie de toate părţile, s-ar putea realiza idealul suprem: Statele federate ale Europei.”

David Mitrany

Subiectul integrării europene este abordat frecvent în mediile politice, economice, jurnalistice şi academice ale unei ţări. Extinderea constituie cea de-a doua dimensiune majoră a construcţiei europene. Ea face parte intrinsecă din procesul integrării europene şi din planul de unitate federală a Europei părinţilor fondatori. O Uniune Europeană bazată pe pace si progres, cele două dimensiuni susţinute de promotorii ideii de unitate europeană, nu putea fi puternică fără l’Autre Europe, cum afirma Jacques Rupnik.

Obiectivele integrării europene au cunoscut o dezvoltare extraordinară nu doar în domenii şi sectoare, ci şi în instrumente şi criterii. Evoluţia acestora înspre o tot mai mare complexitate poate fi urmărită cu fiecare moment al extinderii. Fără îndoială, efectele extinderii pot fi translatate atât în oportunităţi, cât şi în dezvoltări dinamice, de impact asupra Europei.

O atenţie principală trebuie să fie acordată însă ideilor inovatoare şi de substanţiere a orientărilor procesului de integrare europeană, precum şi modalităţilor de aplicare a acestor idei, luând în calcul consecinţele pe termen mediu şi lung asupra proiectului european, beneficiile şi costurile estimate asupra întregii Europe, dar şi contextul actual în care Uniunea Europeană joacă un rol tot mai activ pe plan internaţional. Acest demers este cu atât mai necsar, cu cât Uniunea Europeană în sine s-a transformat mult si cunoaşte în prezent o evoluţie tot mai accelerată înspre definirea unei identităţi clare, de factură europeană.

CAPITOLUL I EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE DINCOLO DE EUROPA CELOR 27

I 1. Noţiunea şi semnificaţiile procesului de extindere

În literatura de specialitate, lărgirea sau extinderea este considerată ca organizarea unui proces gradual şi formal de instituţionalizare a unor norme şi reguli de organizare.

Instituţionalizarea reprezintă procesul prin care acţiunile şi interacţiunile unor actori sociali devin modele normative. Cu alte cuvinte, lărgirea este procesul prin care sistemul politic, economic, normativ al unui actor internaţional, în cazul de faţă Uniunea Europeană, a fost şi este extins pe orizontală către alte state membre. Diferenţa dintre orizontal şi vertical în acest proces este comparativă cu cea între “lărgire’ şi “adâncire”, concepte utilizate în sensul comun al integrării europene. Procesul este unul gradual deoarece se bazează pe mai multe etape, care încep cu tratatele de asociere, cererile de aderare, procesul de negociere conform criteriilor stabilite la Copenhaga (1993), dar continuă şi după aderare, când noii membri pun în aplicare atât angajamentele asumate cât şi politicile noi ale Uniunii. Acest proces gradual are la bază Tratatul de la Roma din 1957, în care se afirmă că orice ţară europeană putea să candideze pentru a deveni membru al Comunităţilor Europene

Procesul extinderii s-a bazat pe raţiuni multiple atât din partea Uniunii Europene cât şi a ţărilor candidate. În primul val de lărgire, care a curpins Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, vectorii integrării au fost economici, pe când în ultimul val au fost culturali, politici (de securitate) şi economici

Extinderea oferă posibilitatea de a stabiliza partea centrală şi de est a Europei şi de a de preveni tulburările economice, de ordin geopolitic sau geocultural.

Fiecare aderare este, de fapt, un stat câştigat de partea democraţiei, a statului de drept, a interdependenţei în autonomie şi, deci, un stat câştigat la extinderea acestei arii de pace şi de securitate care este Uniunea Europeană, nu doar ca proiect, ci şi de facto

Principalele provocări cu care Uniunea se confruntă în prezent privesc continuarea procesului de integrare spre o mai mare unitate (din punctul de vedere al întăririi gradului de stabilitate politică şi de coeziune economică), extinderea ariei de stabilitate şi, totodată, redefinirea rolului său în plan global.

Efectele pozitive pe termen mediu şi lung ale extinderii UE sunt de necontestat: reformele interne în statele candidate asigură stabilitate la graniţele actuale şi, totodată, noi oportunităţi de investiţii şi comerţ. Sigur, creşterea în diversitate la nivelul UE înseamnă nu doar aspecte cantitative la nivelul viziunilor şi specificităţilor culturale, ci şi o reconfigurare a instituţiilor şi politicilor, chiar şi la nivelul Politicii Agricole Comune, a fondurilor structurale sau a politicilor bugetare. În fapt, promovarea solidarităţii nu va funcţiona doar în baza unor valori europene (pieţe libere, unitate europeană, legitimitate democratică) sau ca obligaţie normativă, evidentă în discursurile politice contemporane.