Procesul de numire și admitere a șefului de misiune diplomatică, în procedura de sosire la post a agentului diplomatic

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Stabilirea relațiilor diplomatice este o consecință a recunoașterii internationale a statelor. Ea constituie un act international politic și juridic în același timp. Deși necesitatea menținerii păcii și dezvoltării relațiilor de prietenie și cooperare internatională fac de dorit stabilirea de relații diplomatice între state, dreptul internațional nu creează nici o obligație, fiecare stat fiind suveran să hotărască în acest domeniu.

Relațiile diplomatice pot fi suspendate. Aceasta nu înseamnă că relațiile încetează de a mai ființa, relațiile diplomatice întrerupte pot fi reluate. Încetarea relațiilor diplomatice are loc prin ruperea lor din inițiativa unuia dintre state, care o comunică celuilalt stat. Ruperea relațiilor diplomatice este urmată de retragerea reciprocă a misiunilor diplomatice. Ea poate fi cauzată de o politica dușmănoasă a unui stat împotriva celuilalt, de comiterea unor acțiuni care exclud posibilitatea desfășurării normale a misiunii diplomatice etc. Ruperea relațiilor diplomatice are loc întotdeauna cînd izbucnețte un război între statele respective. Aceasta nu exclude posibilitatea ca, pentru rezolvarea unor probleme curente, ele să mențină contacte prin intermediul reprezentantului unui stat terț. Restabilirea relațiilor diplomatice care au fost rupte se face printr-un acord între cele două state interesate. Relațiile diplomatice se deosebesc de cele consulare. Acestea din urmă pot subzista și după încetarea relațiilor diplomatice (de exemplu, în caz de război), dacă statele în cauză convin la aceasta. Relațiile diplomatice constituie cea mai însemnată formă a relațiilor dintre state și dezvoltarea lor constituie una dintre cele mai importante cerințe ale securitatii internaționale.

Deci, toate acestea, necesită o analiză specifică procesului de numire și admitere a șefului de misiune diplomatică. Relaţiile diplomatice s-au bazat în trecut pe uzanţe şi cutume internaţionale, ele păstrînd încă un rol important în acest domeniu. Începînd cu secolul al XIX –

lea, apar primele codificării în domeniul relaţiilor diplomatice, care, dezvoltîndu-se, au dus la apariţia unei ramuri distincte a dreptului internaţional public –dreptul diplomatic. Acest fapt, amplifică cu siguranță actualitatea temei.

Misiunile diplomatice sunt organe ale statului care asigură desfăşurarea adecvată a relaţiilor diplomatice şi care aduc la îndeplinire în ţara unde sunt acreditate, scopurile politicii externe a statului trimiţător. Pentru înfiinţarea unei misiuni diplomatice este necesar să existe relaţii diplomatice între cele două state în cauză şi să intervină un acord între ele pentru deschiderea unei misiuni diplomatice.

Scopul şi obiectivele referatului. Scopul referatului rezidă în efectuarea unei cercetări ample şi detaliate a procesului de numire şi admitere a şefului de misiune diplomatică, în procedura de sosire la post a agentului diplomatic.

În realizarea scopului mi-am propus următoarele obiective:

• cercetarea procesului de numire și admitere a șefului de misiune diplomatică

• stabilirea unor reguli și cerințe pentru un șef de misiune diplomatică

• identificarea principalelor etape pentru a deveni un șef de misiune diplomatică

• evaluarea rolului șefului de misiune și a principalelor sale atribuții în cadrul unei misiuni diplomatice.

Cuvintele cheie: misiuni diplomatice, stat acreditar, stat acreditant, șef de misiune diplomatică, scrisoare de acreditare, agrement.

1. Dreptul statului acreditant de a numi pe membrii misiunii diplomatice

Se poate afirma, fără nici o ezitare, că aparține fiecărui stat dreptul de a-și alege agenții diplomatici, precum și pe ceilalți membri ai misiunii diplomatice, desemnarea și numirea făcîndu-se de către statul acreditant potrivit dreptului său intern. Organizarea unei misiuni diplomatice, inclusiv numirea membrilor misiunii, constituie o chestiune xare ține de competența statului acreditant; acesta își constituie și numește organele sale și își alege agenții care să-l reprezinte – ceea ce decurge din atributul său de suveranitate.

În acest sens, sunt practici internaționale – Convenția de la Havana din 1928 și Convenția de la Viena din 1961, precum și prevederile legale naționale (dispozițiile constituționale și alte legi interne).Dreptul de numire a unui șef de misiune este definit prin constituția fiecărui stat și aparține șefului de stat. De obicei, statele au un regulament în acest sens sau cel puțin anumite norme de drept constituțional sau administrativ stabilesc organul competent pentru numirea de șefi în misiune.

Se poate spune că, de regulă, ministerul afacerilor externe este cel care fixează condițiile de acces în cariera diplomatică și își alege titularii, iar dacă este vorba de numirea agenților de rang superior, atunci sunt competente autoritățile politice la cel mai înalt nivel. Nu există o uniformitate obligatorie în această privință, fiecare stat procedînd în modul considerat de el ca fiind cel mai potrivit pentru sistemul și interesele sale. Cu toate acestea, se poate afirma că există ceva comun pentru toate statele, și anume, preocuparea de a alege și numi persoana care i se pare cea mai indicată pentru a ocupa postul care-i va fi încredințat.

Fiecare stat este absolut liber în alegerea agenților săi diplomatici, care pot fi diplomați de carieră, savanți, militari, economiști, oameni de cultură etc.; vîrsta, religia și nici sexul nu constituie cauze de excludere de la asemenea funcțiuni. În cele mai multe state, există norme care reglementează modul de recrutare și de promovare a personalului diplomatic, precum și pregătirea și experiența pe care un candidat pentru un post diplomatic trebuie să le aibă. În aceste regulamente sau statute ale corpului diplomatic, sunt precizate regulile care trebuie să fie urmate în această privință și căile de asigurare a acestor reguli. În trecut, cînd exista un număr mic de posturi de ambasador și aceste posturi confereau distincția de a fi reprezentanți personali ai monarhului erau numiți în aceste posturi, de obicei, politicieni proeminenți, iar un post ambasadorial era adesea considerat ca echivalent cu un loc în cabinet (ambasadoml S.U.A la O.N.U. face parte din cabinetul președintelui).

Treptat însă - pe măsura creșterii numărului de misiuni diplomatice plasate în diverse părți ale globului ca urmare a schimbărilor produse în funcțiile agenților diplomatici - s-a simțit putemic nevoia de specializare și aceasta a dus la crearea unui corp permanent de profesioniști, deci la formarea de “Servicii Diplomatice de Carieră”.