Relația stat-putere de stat

Puterea1) este capacitatea, însusirea, posibilitatea fizicã, moralã, intelectualã, politicã, militarã, economicã de a-si impune vointa fatã de oameni sau naturã. In functie de subiectul detinãtor al puterii, mijloacele folosite si obiectul exercitãrii acesteia, putem distinge: putere politicã, putere de stat, putere militarã, putere economicã etc. Spre exemplu, puterea de stat se realizeazã prin mijloace specifice, inclusiv forta de constrângere, prin autoritãti, functii si functionari publici, într-un sistem de legi.

C.G.Rarincescu arãta cã notiunea de putere are trei sensuri. Intr-un prim sens, cuvântul putere desemneazã notiunea de functie, de activitate specialã; spre exemplu, se spune - puterea legislativã se exercitã de Parlament. In al doilea sens, cuvântul putere vizeazã notiunea de organ, de ex. când se face referire la puterea executivã care prin excesul de ordonante, încalcã domeniul puterii legiuitoare2). In al treilea sens, prin cuvântul putere se vizeazã elementele constitutive ale vointei nationale întrucât aceasta poate fi fractionatã în anumite elemente ce pot fi delegate si încorporate într-un anumit organ respectiv serviciul public care exercitã functii corespunzãtoare.

Fiind si dovedindu-se a fi categoria cheie în organizarea statalã a societãtii umane, puterea (în sensul cuceririi sau aproprierii sale) a fost si rãmâne scopul fundamental al revolutiilor, miscãrilor si convulsiilor sociale, din aceasta rezultând (sau acestea sunt rezultatul) legãtura strânsã cu categoriile popor si natiune. Uneori, categoria putere este exprimatã prin cea de suveranitate. Astfel, constitutiile stabilesc cã suveranitatea (sau puterea) apartine poporului. In acest fel sunt redactate constitutiile Spaniei (art. 1 pct. 2), Frantei (art. 3), României (din anii 1948 art. 3 si 1965 art. 2) si altele. Alte constitutii folosesc expresia de suveranitate care apartine natiunii sau emanã de la natiune. Constitutia actualã a României prin art. 2 stabileste cã "Suveranitatea nationalã apartine poporului român, care se exercitã prin organele sale reprezentative si prin referendum." De aici rezultã douã constatãri: prima priveste legãtura între categoriile si fenomenele popor, natiune, putere de stat, puteri publice, iar cea de-a doua priveste

1)V.Dabu. Responsabilitatea juridicã a functionarului public. Tezã de doctorat p.4. "Oricum etimologia termenului "putere" exprimã numai în parte sensul sãu politic, care nu este capacitatea de a face, ci puissance "capacitatea de a face sã se facã"(pouvoire de faire faire)... Astfel, puterea ordonã, iar puterea statului impune comenzi sustinute prin monopolul legal al fortei." Giovani Sartori. Teoria democratiei reinterpretate. Colegiul Polirom. 1999.p.181.

2) O ordonantã de urgentã este susceptibilã de a fi neconstitutionalã atunci când nu sunt îndeplinite conditiile de "urgentã" impuse de Constitutie.

formulãrile extrem de nuantate cu care se opereazã, precum cele de putere, puteri publice, suveranitate, suveranitate nationalã (care în fond exprimã acceeasi categorie) sau cele ce "rezidã în natiune", "apartin natiunii", "apartin poporului"

1.Totusi, poporul si statul sunt subiecte distincte de drept. Dupã Giovani Sartori conceptul de popor este folosit în cel putin 6 acceptiuni 3):

1. Popor înseamnã, literalmente, toatã lumea;

2. Popor înseamnã o parte majoritarã indeterminatã; marea parte a

multimii;

3. Popor înseamnã clasele inferioare ;

4. Popor ca entitate indivizibilã, ca întreg organic;

5. Popor ca mare parte exprimatã prin principiul majoritãtii absolute;

6. Popor ca mare parte exprimatã prin principiul majoritãtii limitate.

Credem cã ceea ce intereseazã în primul rând, respectiv satisfacerea intereselor publice, ar trebui avut în vedere la clarificarea acceptiunii de popor. Ideal ar fi ca prin popor sã se înteleagã toatã lumea dar, cel putin pentru mult timp, va fi foarte greu sã se opereze cu aceastã acceptiune.

Satisfacerea intereselor întregului popor pare o utopie având în vedere multitudinea si diversitatea acestora. De aceea,se lucreazã cu conceptul de interese generale, notiune care presupune interesele esentiale, importante pentru toti, ceea ce nu înseamnã cã se satisfac în totalitate interesele tuturor, chiar dacã unii le considerã esentiale numai pentru ei. Deci, este dificil sã stabilim ce este esential pentru toti; practica a demonstrat cã aceasta o pot hotãrî cei mai multi plecând de la majoritatea simplã, pânã la limita maximã-întregul popor. In viatã pot apãrea diferente între opiniile majoritãtii simple si ale majoritãtii calificate în stabilirea si definirea intereselor generale ale societãtii. In astfel de situatii socotim cã opinia majoritãtii calificative este mai aproape de vointa poporului dacã aceasta ia în considerare si drepturile minoritãtii4). In anumite situatii majoritatea simplã hotãrãste, dar aceasta numai în limitele si domeniile stabilite conform vointei exprimate prin referendumul popular, cât si prin reprezentantii societãtii din Adunarea Constituantã atunci când aprobã Constitutia. De exemplu, o lege ordinarã poate fi aprobatã în Parlament de majoritatea simplã a parlamentarilor dar, aceasta se face în baza unei Constitutii, votatã de o majoritate calificatã si prin referendumul popular. Chiar statul si puterea sa, inclusiv dimensiunile acesteia, trebuie sã îsi aibã sorgintea în Constitutia votatã atât de Adunarea Constituantã cât si prin referendumul popular.

Notiunea de "stat", asa cum am vãzut, cunoaste douã acceptiuni:

Ca trãsãturi generale ale puterii de stat retinem: