Tratatele de Extindere ale Uniunii Europene

Extinderea Uniunii Europene

Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplineşte criteriile democratice, politice şi economice pentru dobândirea calităţii de membru. În urma mai multor extinderi, UE a crescut de la şase la 27 de membri. Fiecare tratat ce admite un nou membru necesită aprobarea în unanimitate a tuturor statelor membre. De asemenea, înaintea fiecărei extinderi, UE va evalua propria capacitate de absorbţie a noilor membri, precum şi abilitatea propriilor instituţii de a funcţiona corespunzător în continuare. Extinderile succesive au întărit democraţia, au conferit securitate Europei şi au sporit potenţialul său comercial şi de creştere economică. Tratatele sunt pentru Uniunea Europeană ceea ce constituţia este pentru un stat naţional.

Tratatul de aderare la UE este actul prin care un stat devine membru al Uniunii Europene. Partea generala a Tratatului de aderare este structurata astfel: Tratatul de aderare si Actul de aderare sau Protocolul de aderare. Actul de aderare / Protocolul de aderare contine cinci parti: principiile; prevederi generale: elemente privind ajustarea Tratatelor / Constitutiei; prevederile permanente (in principal adaptarea acquis-ului); prevederile temporare (perioadele de tranzitie); prevederi legate de implementarea Actului. Un prim factor determinant sunt prevederile Tratatelor, adică reglementările din cadrul UE, care stabilesc felul în care trebuie să aibă loc procesul de extindere. Pentru că este, o mare diferenţă între a decide în unanimitate în favoarea extinderii, sau doar cu majoritatea voturilor. La fel de important este de văzut şi cine trebuie să îşi dea acordul în acest sens.

Cu toate că în Tratate au existat încă de la început reglementări privind extinderea, nu s-a întâmplat niciodată ca CEE, CE sau Uniunea şi/sau statele ei membre să depună eforturi egale şi continue în vederea extinderii bazei de membri. Motivul pentru acest lucru a fost mai ales temerea, în fond pe deplin justificată, că o bază mai mare de membri presupune şi un grad mai mare de eterogenitate, care va îngreuna cooperarea în mod considerabil. De aceea, cererile de aderare au fost discutate întotdeauna din perspectiva întrebării dacă şi în ce măsură o extindere ar putea avea repercusiuni negative pentru aprofundarea procesului de integrare. Astfel efectele extinderii pot fi translatate atât în oportunităţi, cât şi în dezvoltări dinamice, de impact asupra Europei. Extinderea oferă posibilitatea de a stabiliza partea centrală şi de est a Europei şi de a preveni tulburările economice, de ordin geopolitic sau geocultural.

Problema extinderii a fost tratată încă din Tratatele de la Roma. Astfel, în Preambul se vorbeşte despre voinţa clară de a crea premisele necesare unei uniuni cât mai strânse a popoarelor europene. Celelalte popoare din Europa fiind chemate să adere la ideile descrise în Preambul. Extinderea Uniunii Europene este un proces continuu. Principalele compomente ale extinderii fiind următoarele:

- 1951 – Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg fiind bazele Uniunii Europene (UE - 6) -1973– aderă Marea Britanie, Irlanda, Danemarca. (UE - 9)

- 1981– aderă Grecia. (UE - 10)

- 1986– aderă Spania şi Portugalia. (UE - 12)

- 1995– aderă Austria, Suedia şi Finlanda. (UE - 15)

- 2004 – aderă Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Lituania, Estonia, Letonia, Cipru şi Malta. (UE - 25)

- 2007 – data prevăzută pentru aderarea României şi Bulgariei.

Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (EEC) şi a fost semnat de Franţa, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia şi Luxemburg la 25 martie 1957. Iniţial, numele complet al tratatului era Tratat de instituire a Comunităţii Economice Europene. Totuşi, Tratatul de la Maastricht l-a amendat eliminând, printre alte lucruri, cuvântul "Economic" atât din numele comunităţii cât şi al tratatului. Din acest motiv tratatul este denumit de cele mai multe ori Tratat de instituire a Comunităţii Europene sau Tratatul CE. În aceaşi zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, Euratom) : cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atât Tratatul de la Roma, cât şi Tratatul CEEA au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.