Zbuciumul Kosovei

Deşi este un ţinut sărac şi dezolant, Kosovo este importantă deoarece aceasta este convingerea profundă a tuturor sârbilor. Pentru aceştia, Kosovo nu este negociabilă fiind considerată centrul istoric, cultural şi spiritual, a cărui valoare nu poate fi comparată decât cu Ierusalimul pentru creştini, Mecca pentru musulmani, Mărăşeşti sau Alba Iulia pentru români .

Importanţa şi-o trage din istorie când Imperiul Otoman a învins armata sârbă în două bătălii cruciale: pe malurile râului Marica în 1371 - unde au fost învinse forţele nobililor din Macedonia şi la Kosovo Polje (Câmpia Kosovo - "câmpia păsărilor negre") în 1389, unde trupele vasale, cu bosnieci, muntenegreni, bulgari şi alţi aliaţi sub comanda Prinţului Lazăr Hrebeljanovic - cel mai puternic conducător sârb al timpului - au suferit o altă înfrângere. Imediat după înfrângere, atât Lazăr cât şi Sultanul Murat (înjunghiat în cortul lui de Miloş Obilich care s-a dat dezertor) au fost ucişi. Acest rezultat nu a adus ocupaţia turcă imediată a Serbiei, dar secolele următoare de ocupaţie au alimentat mituri de onoare şi eroism care i-au ajutat să-şi păstreze demnitatea şi sensul de naţiune. Sârbii încă mai recită poeme epice şi cântă cântece despre nobilii ce au căzut la Kosovo Polje; aniversarea bătăliei este Ziua Naţională a Serbiei, Vidovdan (Ziua Sf. Vitus), 28 iunie.

Turcii au persecutat aristocraţia sârbă, au determinat exterminarea fizică a elitelor sociale. Din moment ce Imperiul Otoman a fost un stat teocratic islamic, sârbii creştini trăiau aproape ca sclavi - abuzaţi, umiliţi şi exploataţi. În consecinţă ei au abandonat treptat centrele urbane retrăgându-se spre munţi. Serbia (ca majoritatea Balcanilor) a fost condusă de Imperiul Otoman aproape cinci secole. În această perioadă aproape două treimi din populaţia albaneză, inclusiv cei mai puternici nobili feudali, s-au convertit la islam .

Dintr-o populaţie totală de 1 974 840 de locuitori, 1 777 400 o constituie etnicii albanezi, în cea mai mare parte, de religie musulmană. Harta etnică a provinciei Kosovo s-a schimbat dramatic de-a lungul anilor în favoarea albanezilor, însă nu datorită natalităţii. Mulţi albanezi au fost aduşi şi aşezaţi în Kosovo, de stăpânii şi coregionalii lor turci, precum şi de Mussolini, în cursul celui de-al doilea război mondial. După război, Tito a impus un regim special în această provincie, din cauza rezistenţei opuse de albanezi faţă de conducerea de la Belgrad. Conduşi cu o mână de fier până la mijlocul anilor 70, etnicii albanezi au dobândit o recunoaştere cu totul deosebită, prin Constituţia din 1974 .

Kosovo a fost ridicată la rangul de republică de facto. Pe lângă un substanţial ajutor financiar federal, etnicii albanezi aveau, în baza noii constituţii, în fapt, propriul lor stat, presă, televiziune, universitate, academie de ştiinţe şi arte etc. Reprezentau încă o minoritate naţională dar, practic, li se acordase statutul de naţiune egală în drepturi cu celelalte naţiuni din Iugoslavia.

Cât timp Tito era încă în viaţă, sârbii n-au putut face nimic pentru a opri procesul de formare a naţiunii albaneze, tocmai pe acel teritoriu, pe care ei îl considerau pe bună dreptate, glia lor strămoşească. În acelaşi timp, albanezii din Kosovo exercitau presiuni fizice, economice şi politice tot mai puternice asupra populaţiei sârbe, în număr de peste 230 000 locuitori pentru a-i determina să părăsească provincia. Zeci de mii de sârbi au şi făcut acest lucru. O lungă perioadă de timp, considerente politice au dictat ca mass-media iugoslavă să păstreze tăcere asupra acestei politici de „purificare etnică”.

La niciun an de la moartea lui Tito, pe 11 martie 1981, a explodat în Kosovo revolta albaneză. Motivele rezultau din nivelul mare al lipsei locurilor de muncă din zonă, ceea ce a favorizat creşterea numărului de studenţi, aflaţi în aşteptarea unor vremuri mai bune.

Pe de altă parte, conducerea locală preferase să investească ajutoarele de la fondul de solidaritate ori în operele faraonice, dar lipsite de utilitate sau încurajau studiile umaniste, în locul celor tehnico-ştiinţifice aflate în legătură cu potenţialul economic al regiunii.

Analfabetismul a rămas cu o rană adâncă, cu un procentaj de 17,6 % - care la femei, ajungea la 26,4% - în timp ce natalitatea a ajuns, cu 2,5% pe an, cea mai mare din Europa şi a crescut ponderea atât relativă cât şi absolută a populaţiei albaneze din Kosovo, aceasta ajungând numeric apropiată de cea slovenă. De asemenea, şoselele nu s-au asfaltat; multe sate nu aveau canalizare şi erau lipsite de serviciile de prim-ajutor, în timp ce producţia, venitul şi nivelul de viaţă rămâneau mult sub media iugoslavă.