Potențialul etnografic de interes turistic din satul Cacica, județul Suceava

Satul Cacica, care face parte din comuna cu același nume, este localizat în zona de nord-vest a Podișului Sucevei, la limita dintre zona de munte și zona de colină a județului. Fiind o așezare relativ recentă (sec al XVIII-lea), Cacica este o localitate pitorească, cu o istorie și cu tradiții de excepție.

Potențialul etnografic de interes turistic din Cacica constă în diversitate și unicitate. Prezența mai multor etnii în acest sat (români, polonezi, ucraineni, etc) reprezintă o particularitate deosebită, multiculturalitatea manifestându-se şi din punct de vedere etnografic. Astel, pentru satul Cacica, sunt relevante următoarele resurse turistice cu caracter etnografic: activitățile tradiționale rurale, ocupațiile și meșteșugurile, arhitectura locuințelor și a gospodăriilor, portul popular și obiceiurile tradiționale.

Ocupațiile și meșteșugurile locuitorilor din sat au fost determinate de resursele naturale ale zonei (pădurile, pășunile, apele, terenul arabil). Principalele ocupații au fost agricultura și creșterea vitelor și a oilor. Lemnul era folosit pentru foc și pentru construcția locuințelor și a anexelor gospodărești. Meșterii satului confecționau draniță, ciubere, coveți, linguri, căruțe, roți de fântână, etc. Femeile se ocupau cu confecționarea de cojoace, sumane, opinci, scoarțe, lăicere, ștergare, catrințe, etc. O altă activitate, mineritul tradițional, prin exploatarea sării din fântânile de slatină se făcea înainte de anexarea Bucovinei la imperiul habsburgic (1775). Tehnica arhaică de exploatare a sării consta în săparea unor gropi, cu marginile îmbrăcate cu nuiele pentru ca pământul să nu cadă asupra tăietorilor de sare. Uneltele folosite erau: ciocanul de bătut făgașe (principala unealtă constând în ciocan de fier și coadă de lemn), penele de oțel, baroase, rude de metal de 2 metri, balanțe pentru cântărit bolovanii de sare, scări de frânghie cu fuștei de lemn și roaba de transportat bolovanii.

Locuința tradițională era construită din lemn, cu acoperiș în patru ape, din bârne îmbinate în cheotori, iar la cele mai noi în amnari. Acoperișul era din draniță, cu două fumărițe pe partea din față, iar coama casei era traforată în decor geometric sau floral. Temelia era zidită din bolovani de râu cu liant de mortar, având o fundație din beton și zidărie din bolovani de râu. Pardoseala era realizată din lut stabilizat. La casele vechi, pereții exteriori nu erau lutuiți, ci doar un chenar în jurul ferestrelor și al ușilor, pentru a păstra căldura. În fața casei se construia o prispă de lut sau un ceardac. La casele noi se observă tencuiala pe exterior, decorată cu motive florale sau geometrice lucrate în stucatură. Șura cu grajd pentru vite este cea mai importantă anexă gospodărească.

Casele cele mai vechi erau constituite dintr-o tindă mai îngustă, fără sobă și o cameră pentru viața cotidiană, activitățile casnice și odihnă. Mai apoi, planul caselor s-a dezvoltat, aceasta având două camere („căsuța” și „casa cea mare”) și tindă la mijloc. Pentru viața casnică zilnică era folosită „căsuța” (camera mai mică), iar pentru păstrarea hainelor, a țesăturilor de zestre, pentru sărbătorile și evenimentele familiei era folosită camera mai mare („casa cea mare”). Aceasta era încăperea cea curată, împodobită cu țesături de interior deosebit de frumoase și nu avea sobă. Mobilierul tradițional este constituit din masă, pat, blidar, laițe, grinda pentru sumane și cojoace amplasată deasupra patului, polițe pentru vase. Singura sursă de căldură iarna, cuptorul cu vatră și horn, era amplasat în „căsuță”. În „casa cea mare” se găsea lada de zestre, pictată cu flori colorate, unde se păstrau straiele de sărbătoare, ștergarele, pânza pentru cămăși, etc. În spatele celor două camere era cămara, unde se păstrau alimente, obiecte de uz casnic, haine, etc. În unele gospodării, gospodarii mai avuți construiau câte un fânar sau șopron pentru fân sau un coșer împletit din nuiele pentru știuleții de porumb care nu mai încăpeau în pod.