Antropologia culturală

Istoria ne pune in prim plan societatea si componenta ei fundamentala, omul. Mediul natural ne urmareste, de la distanta, chiar daca nu in sensul unui determinism absolut. Vechimea societatilor si culturilor, cercetarile celor mai simple forme, a celor mai primitive organizari umane ale limbajului, ale religiei, ale familiei au reprezentat tentatii permanente pentru antropologie. Problema raportului dintre natura si cultura, ca posibilitate naturala a exiatentei sociale si cauza a diversitatii culturale a constituit una dintre dilemele fondatoare ale etnologiei si antropologiei.

Claude Levi Strauss trasa o distinctie clara intre cele doua universuri: natura si cultura: ”tot ceea ce este universal la om tine de ordinea naturala si se caracterizeaza prin spontaneitate tot ceea ce se supune unei norme apartine culturii si prezinta atributele relativului si particularului”. Dar interactiunea dintre cele doua medii nu are loc in sens unic. Daca antropologia ecologica poate merge pana acolo incat sa includa cultura pe lista variabilelor de mediu, abordarile evolutioniste si culturaliste clasice pun in evidenta factorii de adaptare si de transformare. In Franta conceptia geografica cu privire la modurile de viata a constituit o prima forma de clasare, dar pentru structuralisti sau maxisti mediul natural este definit mai curand ca o resursa simbolica in primul caz (gandirea salbatica), sau economica in am doilea caz (fortele productive ale fortelor de productie).

Cultura reprezinta un intreg complex ce include cunostinte, convingeri, arta, morala, lege, obiceiuri cat si alte capacitati si obisnuinte dobandite de om ca membru al societatii. De asemenea, cultura reprezinta un sistem istoric determinat de modul de viata ce tinde sa fie impartasit de toti membrii unui grup.

Cultura include limbajul grupului, traditiile, obiceiurile si institutiile inclusiv ideile motivatoare, convingerile si valorile cat si implementarea lor in instrumentele materiale si artefacte.

Conceptul de civilizatie a fost utilizat cu referire la totalitatea caracteristicilor afisate in viata colectivului a unei populatii avansate sau intr-o perioada istorica cum ar fi “civilizatia greaca din timpul lui Pericle”. Termenul de civilizatie poate fi folosit pentru a ne referi la achizitiile celei mai avansate populatii. Astfel, civilizatia apare ca un factor de progres iar cultura ca factor de stabilitate.

Elementele culturale pot trece liber dintr-un sistem in altul, aparand astfel difuzia culturala iar granita generata de diferenta dintre un sistem si altul face posibil studiul sistemului in orice moment sau pe o perioada de timp. De aceea, se poate afirma ca, orice societate umana isi are propriul sistem sociocultural adica o expresie specifica, unica a culturii umane ca intreg.

In scopul analizei si comparatiei sistemelor socioculturale factorul biologic al omului poate fi considerat ca o constanta. Chiar daca egalitatea sau inegalitatea raselor sau a tipologiilor fizice nu au fost determinate de catre stiinta toate dovezile si motivele conduc la evidentierea fortei influentei deosebite a traditiei externe care este cultura. De aici si actiunile psihologice de destramare a culturii anumitor spatii prin care se urmareste inlocuirea acelor cutume si traditii cu norme si valori (ex: sarbatori, aniversari) a altor state. Aceasta se realizeaza printre altele prin contagiune culturala.

Problema principala surprinsa in studiile de cultura si personalitate a fost investigarea procesului prin care personalitatea individului se formeaza, precum si dezvoltarea sub influenta mijloacelor sale culturale. Dar organismul biologic al individului reprezinta un element determinant in dezvoltarea personalitatii si se considera a fi stabil la influentele mediului. De aceea, personalitatea matura este o functie a factorilor culturali cat si biologici. Este aproape imposibil de a distinge acesti factori unii de altii si de a evalua magnitudinea fiecaruia in cazuri