Extras din seminar

„Fahrenheit 9/11” este unul dintre cele mai controversate si provocatoare filme din 2004. Filmul este o atenta examinare a administraţiei Bush de către castigatorul premiului Oscar, Michael Moore, si a acţiunilor acestuia ca urmare a dramei de pe 11 septembrie 2001. Cu umorul sau caracteristic si devotamentul pasional in a descoperi faptele, Moore analizează preşedinţia lui George Bush si unde a dus aceasta poporul american la ora actuala. El analizează cum si de ce Bush si cercul sau de apropiaţi au evitat sa ii acuze pe Sauditi in legătura cu 11 septembrie, deşi 15 din 19 terorişti responsabili atunci erau din Arabia Saudita. De asemenea, Moore pune accent si pe afacerile cu Afganistanul in care era implicat George W. Bush si tatăl lui, precum si pe banii care finanţează Al Qaeda. “Fahrenheit 9/11” ne arata o naţiune ţinuta in permanenta frica de către FBI, si ademenita in a accepta sute de legi in acest sens. Un exemplu este renumita lege numita “USA Patriot Act” care incalca drepturi civice de baza. In aceasta atmosfera de confuzie, suspiciune si teama, Administratia Bush se repede asupra Irakului, iar „Fahrenheit 9/11” ne permite o privire in culisele acestui război. Filmul arata poveştile care nu au fost date , ilustrând teribilul cost uman al acestui război, atât pentru soldaţii americani, cat si pentru familiile acestora.

Filmul documentar este divizat in trei parţi: prima este cea in care ii conturează portretul preşedintelui ca al unui conducător incapabil sa managerieze o situaţie de urgenta, a doua in care scoate la suprafaţa legături de afaceri intre familia lui Bush si familia lui Bin Laden înainte de atentate si ultima parte in care prezintă familia unui soldat căzut in războiul contra Irakului si provocarea congresmenilor de a-si trimite copii la război, pe sistemul de „colectare” pe care il promovau ei.

Filmul începe cu scandalul electoral din 2000 si se sfarseste cu dezordinea sociala, psihica si existenţiala, provocata de războiul împotriva Irakului. Una dintre „minciunile electorale” ale lui Bush, asupra cărora se insista puţin la începutul documentarului, este insasi ocuparea abuziva a Casei Albe: varul lui Bush era responsabilul biroului de decizie din partea Fox News (singura televiziune care l-a desemnat pe George Bush castigator) in acea seara, fratele era guvernatorul statului Florida, directorul de campanie al lui Bush, era cea care număra voturile, miile de potenţialii votanţi ai lui Gore au fost împiedicaţi „in mod accidental” de o firma angajata sa facă acest lucru si, după ce toate s-au terminat, o „minivacanţa” de 8 luni era binemeritata pentru preşedinte. Enunţarea tuturor acestor „amănunte” sunt trasaturi ale propagandei negative asupra lui Bush.

Ca si construcţie cinematografica, eu cred ca „Fahrenheit 9/11” poate fi considerat un documentar. Colajul secvenţelor reale, netrucate si imprevizibile, în genul reportajelor de televiziune, care nu fac decât sa înşire o serie de imagini, lipite împreuna având un comentariu pe fundal, care îi explica spectatorului ce trebuie sa vadă si ce trebuie sa gândească, sunt motive ce mă fac sa recunosc stilul documentaristic. Este evident ca un film despre o situaţie reala nu poate fi realizat decât intrând, fie si episodic, în viata oamenilor filmaţi. Suna ca un truism, însa aici intervine ideea de propaganda. Implicarea afectiva conduce adesea la transmiterea unui mesaj subliminal cu un impact mult mai puternic, decât mesajul scontat. „Fahrenheit 9/11” nu este genul acela de reportaj prefabricat, în care în timpul filmărilor regizorul le spune personajelor „nu va uitaţi spre camera” sau „fiţi naturali”, ci este o transpunere a sentimentelor pe mai multe planuri: familiile îndurerate, fenomenul politic „Bush”, pseudorazboiul din Irak, blankul de un minut doar cu fundal sonor. Spun pseudorăzboi, pentru ca el, deşi in aparenta îndeplinea tabloul unui război (o tara care doreşte sa asedieze o alta, lupta propriu-zisa si victimele), in esenţa el nu avea un temei pe care sa se bazeze. De mai multe ori, soldaţii susţin ca nu ştiu pentru ce lupta, ca scopul lor acolo este „sa-si facă treaba”, deşi sunt implicaţi oameni nevinovaţi si sunt decişi nu mai repete experienţa niciodată. Desigur ca ipocrizia documentarului consta în bagheta regizorului. Deşi se presupune ca un documentar trebuie sa aibă pretenţii de neutralitate, scoaterea in relief a unor idei, poate fi simplu realizata cu ajutorul montajului, iar subiectivismul regizorului este foarte uşor identificat. Ideea de propaganda nefavorabila lui Bush reiese, astfel, din repetarea excesiva a unui mesaj in diferite contexte, mai mult sau mai puţin cu caracter afectiv. De altfel, o modificare a realului este practicata în orice tip de documentar, începând chiar din simplul moment în care se ajunge la montaj si în care secvenţele filmate nu sunt puse în ordinea cronologica a turnării. Astfel, mă înclin pentru ideea de propaganda care se ridica deasupra acestui documentar.

Filmul a generat o controversa fara precedent imediat după rularea lui cu puţin înainte de alegerile prezidenţiale din 2004. Unii jurnalişti au spus ca filmul conţine distorsionări ale adevărului, iar Ed Koch, primarul oraşului New York de la acea vreme, susţinător fidel al preşedintelui, a afirmat despre acest film ca este o propaganda anti-Bush. Michael Moore este o formidabila maşina de război, care isi lustruieşte bine armele înainte pentru a face fata atacului împotriva celor 4 ani de politica „bushista”. De aceea, el a publicat atat o lista vasta a dovezilor si surselor care au stat la baza Fahrenheit 9/11, cat si un document prin care se stabilesc convenţiile dintre aspecte ale filmului făcut de el si constatările Comisiei Naţionale împotriva Atacurilor Teroriste (cunoscuta si sub numele Comisia 9/11).

Filmul Fahrenheit 9/11 nu este documentar pur, ci mai degrabă o dovada de jurnalism detectivist filtrat printr-o maşina satirica (de exemplu, când face referire la „momentele” populare ale preşedintelui). Subiectivismul filmului, (constând in aversiunea fata de ceea ce înseamnă fenomenul „Bush”, nu atât ca persoana, cat ideea de personaj politic inapt in satisfacerea nevoilor sociale si in depăşirea situaţiilor de criza), are ca rădăcini replica ironica pe care i-a dat-o preşedintele Bush lui Moore: „Du-te si găseşte-ti o munca adevărata”. Astfel, filmul devine un gen de săgeata prin agilitatea căreia Moore isi dezlănţuie furia politica către o singura ţinta: Bush.

Metoda prin care Moore capteaza atentia spectatorului este o împletire de sarcasm si umor ce maschează atacul propagandistic. Vocea naratorului ii aparţine lui Moore care, in stilul lui caracteristic, manipulează audienta prin punerea preşedintelui in situaţii comice cu ajutorul muzicii ce le acompaniază, a unor editări de imagine si a unor materiale filmate înainte ca politicienii sa intre in direct (secvenţa in care secretarul departamentului apararii, Paul Wolfowitz, isi linge pieptenul pentru a-si aşeza parul). Pentru a reda sentimentele de teama si disperare imediat după producerea atentatului, Moore foloseşte procedeul de transfocare specific filmelor si adăuga pe fundal o muzica expresiva de Arvo Part. Aceste trucuri deconspira legătura lui Moore cu cinematografia si puterea lui de manipulare cu ajutorul acesteia, ceea ce transforma documentarul intr-un film de propaganda. Partea artistica a filmului este păstrata de-a lungul întregului documentar, insa una dintre cele mai miscatoare scene este aceea in care se „păstrează un moment de reculegere vizuala”, iar pe fundal se aud planşete, ţipete, sirene si comunicări prin radio, încadrând auditiv momentul crucial al atentatelor de la 9/11. Apoi, imaginea apare infatisand expresiile ororii pe fetele newyorkezilor ce au fost martori la prăbuşirea turnurilor.