Comunicare interculturală - uimire și cutremur - Amelie Nothomb

Deşi are o întindere mică, opera „Uimire şi cutremur” este considerată ca fiind un roman, obţinând chiar şi Marele Premiul pentru roman decernat de Academia Franceză şi implicit un succes surprinzător de mare. Scurtul şi amuzantul roman reprezintă de fapt o mărturie autobiografică a tinerei care a cunoscut Japonia foarte bine. Fiică de ambasador, s-a născut la Kobe, şi-a trăit primii ani de viaţă în Ţara Soarelui Răsare, a călătorit apoi prin lume, iar la începutul anilor '90 s-a întors în Japonia hotărîtă să se instaleze un timp într-o cultură şi într-un spaţiu care o fascinau şi pe care credea că le cunoaşte foarte bine. Neştiind ce o asteaptă, se angajează la întreprinderea Yumimoto din Tokio, o companie uriaşă care posedă şi un puternic sector de Import-Export. Aici o întalneşte pe viitoarea ei şefă , Fubuki Mori, o doamnă foarte înaltă pentru o japoneză, dar şi foarte frumoasă, dupa cum povesteşte Amelie, pe care impresionat-o încă de la prima vedere. Îşi cunoaşte şi unul dintre sefii mai mari, iar prima zi de lucru nu a fost deloc aşa cum se aştepta, lovindu-se de o barieră comunicaţională greu de trecut.

Aici descoperă o lume strict ierarhizată, unde fiecare individ are un şef, iar cei care nu sînt şefi, cum e cazul autoarei, sînt la ordinele tuturor şefilor. I se repartizează un post de secretară, dar care s-a dovedit a fi extrem de inutil, tot ce trebuia să facă zile în şir fiind citirea unor documente pe care şefa ei i le punea pe birou. Îşi ia rolul în serios, dar constată, curînd, că de fapt nu i se cere să facă mai nimic. Utilizează codurile culturale despre care ştie că aparţin de cea mai autentică tradiţie niponă, servitul ceaiului, de exemplu, activitate care s-a dovedit a fi mai degrabă daunătoare persoanei ei. După o perioadă în care a servit ceaiul şi cafeaua tuturor şefilor ei a venit momentul unei vizite a angajaţilor unei firme prietene, când tânăra a trebuit să aducă cafele pentru toţi. Nimic mai simplu. Cafelele au fost servite cu amabilitate, însoţite de replicile cuvenite. Se pare că nu a fost un lucru bun, deoarece imediat după plecarea delegaţiei a fost foarte rău mustrată pentru că a arătat că ştie să vorbească foarte bine japoneza. Acest lucru se pare că a indispus profund întreaga delegaţie, care se simţea urmărită şi în nesiguranţă, având în preajmă o albă care le ştia foarte bine limba. Nedumerită, Amelie a încercat să se apare, lucru de neconceput în compania Yumimoto, iar în final i s.a ordonat să uite limba japoneză. Această situaţie este pe cât de stupidă, pe atât de amuzantă, dovedind principiile de neînţeles ale niponilor. În mod normal, în Occident acest lucru se finaliza ori cu concedierea angajatului, ori cu demisia acestuia. Dar în Japonia, demisia înseamnă un lucru degradant, iar concedierea subalternului acelaşi lucru, deoarece din moment ce ai angajat pe cineva înseamnă că i-ai testat aptitudinile, l-ai perceput drept o persoană competentă, pentru care îţi asumi toată responsabilitatea faptelor sale.

Barierele ierarhice par de netrecut. Amelie a continuat să lucreze fără să mai vorbească şi după un timp a hotărât de una singură să distribuie corespondenţa. Nu a trecut foarte mult timp până să fie mustrată sub pretexul că ar fura munca altcuiva. I s-a permis însă să aducă la zi toate calendarele angajaţilor. Zis şi făcut. A apucat să facă acest lucru o perioadă în care s-a împrietenit cu toata lumea, popularitatea ei ajungând la urechile şefilor. A fost doar atenţionată că distrage atenţia angajaţilor şi ca o pedeapsă nerecunoscută i s-a dat încă o sarcină absurdă şi penibilă: fotocopierea absolut inutilă a unui teanc de hîrtii, operaţie repetată în mai multe rînduri la ordinul unui şef sub pretext că n-ar fi aliniat „la milimetru" paginile în copiator. Nici urmă de transparenţă, de curtoazie, de eficienţă ireproşabilă. Tot repetând acţiunea, unul din şefi care avea asistentul plecat într-o călătorie de afaceri, i-a propus să îi facă un raport pe care ea l-a realizat impecabil