Comunicarea dintre Auzitori și Surzi

Introducere

În ultima vreme s-a acordat o atenţie mai mare gesturilor în procesul de învăţământ special, întrucat folosirea numai a limbajului oral s-a dovedit a fi insuficientă, mai ales în primii ani de instruire a copilului surd. Nu mai este cazul sa subliniez marea importanţă a “băii de limbaj” pentru dezvoltarea psihică a copilului prescolar. Unele cercetări evidenţiază faptul că în cazul în care copiii surzi sunt lipsiţi de timpuriu de “baia de limbaj” gestual în primii ani de viaţă, ei nu pot sa-şi dezvolte în mod sistematic un limbaj care să le permită o bună dezvoltare a funcţiilor de cunoaştere şi comunicare.

Comunitatea surzilor este constituită din oameni care au pierderi de auz în diferite grade şi, deloc surprinzător, din oameni auzitori. Aceştia din urmă devin membri “de facto” fie pentru că s-au născut într-o familie de surzi, fie pentru că se identifică puternic cu această comunitate prin folosirea limbajului mimico-gestual şi prin intrarea în viaţa ei culturală. Deşi răspândită printre auzitori, comunitatea surzilor are o coerenţă puternică şi simţul propriei identităţi. Cel mai important în contextul cumunităţii surzilor este faptul că ei au în comun moştenirea culturală, limba, experienţa de viaţă şi simţul identităţii.

În România, surzii sunt estimaţi la numărul de 30.000. Ca peste tot în lume, ei trăiesc printre auzitori, deşi nu au cu aceştia foarte multe contacte care să depăşească cadrul cotidian obişnuit. În acest fel, surzii sunt un paradox. Deşi sunt în mijlocul lumii, al tumultului oraşului şi al modernităţii, ei sunt singuri, neluaţi în seamă, consideraţi o povară de către Stat din cauza problemelor pe care le ridică „integrarea” lor în societate, adică normalizarea lor, sau, altfel spus, aducerea lor la acelaşi numitor cu auzitorii. Care este acest numitor comun? Comunicarea verbală, însuşirea culturii auzitorilor, încadrarea într-un loc de muncă. În acest sens, Statul este solicitat să aloce sume importante sistemului de educaţie specială şi alocaţiei de handicapat, pe lângă alte subvenţii. Aceasta pentru că auzitorii şi Statul lor văd în surzi nişte handicapaţi sau cel mult un grup de handicapaţi. Trebuie remarcat progresul literaturii de specialitate (de surdologie) de a se muta de la viziunea individuală – surdul handicapat – la cea socială – surzii, grup social. Văd în aceasta o recunoaştere indirectă a surzilor ca societate separată, distinctă de cea a auzitorilor.

Pentru a aplana incidenţa deficienţei, la nivel oficial, surzii acceptă statutul de „handicapaţi”, însă, concret, ei se manifestă ca o lume aparte, ca o minoritate lingvistică şi culturală. Sunt o minoritate lingvistică pentru că ei se folosesc de acelaşi limbaj – limbajul mimico-gestual (LMG). Surzii sunt, de asemenea, o minoritate culturală, pentru că LMG este vehiculul culturii lor orale (teatru, cântece, glume etc.), însă cultura surzilor nu se opreşte aici. Spiritul lor creativ se manifestă în toate domeniile culturale cunoscute şi ale ştiinţei: beletristică, poezie, eseu, pictură, design, arhitectură, muzică (să îi numim pe Edison, Goya, Beethoven). De asemenea, surzii au o istorie, a cărei principală reuşită este cristalizarea conştiinţei de apartenenţă la comunitatea surzilor şi a încrederii de a păşi în viaţă cu această deficienţă, ceea ce înseamnă o asumare a ei. Marea înfrângere este însă educaţia orală. Surzii sunt un neam. De ce „neamul surd”? Dacă celor două coordonate de mai sus, limbajul şi cultura, adăugăm că 5% dintre oameni sunt surzi ereditari avem principalele atribute specifice unui neam, care trăieşte într-o ţară fără frontiere.

I. Definirea termenilor

Surditatea

Scăderea capacităţii aparatului auditiv de a percepe sunetele şi de a diferenţia excitanţii sonori asemănători între ei constituie surditatea. Orice slăbire a capacităţii de analiză acustică a organului auditiv se încadrează în surditate. După unele statistici, unul din 10 oameni suferă de o scădere a auzului, într-un grad mai mic sau mai mare.

Copilul care pierde auzul la ambele urechi înaintea vârstei de 21/2 – 3 ani se încadrează în cadegoria surdomuţilor. De la această vârstă poate începe demutizarea în familie sau chiar în clase de învâţământ organizat.

Surditatea afectează limbajul verbal, însuşirea şi utilizarea lui în relaţiile de comunicare. Copii cu surditate accentuată prezintă tulburări în vorbire sau sunt puşi în imposibilitatea de a o învăţa. Gradul surdităţii variază după gravitatea şi sediul leziunii organului auditiv.

Surdomutitatea

Surdomutitatea este imposibilitatea însuşirii vorbirii pe cale naturală auditivă, asociată cu suridtatea totală sau aproape totală. Surditatea se datorează unor leziuni ale aparatului auditiv la diferite niveluri, pe când mutitatea apare ca o consecinţă a factorului rezultat din defectarea auzului. În surdomutitate, surditatea apare ca prim factor şi este determinantă factorului secund, mutitatea.

Surdomutitatea poate fi dobândită congenital sau postnatal.