Sisteme de Comunicare

Managementul, ca ştiinţă a conducerii, în care comunicarea este determinantă, începe să se contureze abia în secolul XIX, şi se dezvoltă şi se perfecţionează în secolul XX.

În nici o împrejurare, nu se poate vorbi de succesul unei decizii manageriale fără existenţa unei comunicări perfecte între membrii echipei de conducere, între aceştia şi ceilalţi membri ai organizaţiei, între organizaţie şi mediul extern.

Comunicarea managerială nu se poate realiza între manageri, fie ei şi străluciţi, şi o masă puţin sau foarte puţin instruită de subalterni, întotdeauna fiind nevoie de manifestarea unei capacităţi manageriale cât mai ridicate a organizaţiei.

Comunicarea managerială nu are doar rolul de transmitere a mesajelor, de informare, convingere sau motivare, ci a devenit o forţă dinamică, determinantă şi independentă, modelată de mediul în care funcţionează organizaţia.

Sistemul de comunicare, indispensabil oricărei organizaţii trebuie să ofere acele instrumentele de lucru, puternice şi eficiente care să permită crearea, întreţinerea şi dezvoltarea continuă atât a structurii, cât şi a proceselor acesteia şi permanenta ei adaptare la condiţiile mediului extern, aflat într-o în permanentă şi de multe ori semnificativă schimbare.

Rolul managementului şi al managerilor este acela de a dezvolta şi menţine funcţionabil şi viabil sistemul de comunicare din organizaţie, sistem menit să sprijine implementarea strategiilor, a politicilor şi desfăşurarea celorlalte activităţi care au loc într-o organizaţie.

În acest fel, comunicarea devine ”sistemul nervos“ al “corpului” organizaţiei.

În condiţii în care comunicarea devine indispensabilă, apare nevoia imperioasă a perfecţionării deprinderilor de comunicator ale managerului, atât interpersonale cât şi de grup, de comunicare în cadrul organizaţiei sau a întreprinderii, dar şi în exteriorul ei.

Întreţinând comunicarea, din toate punctele de vedere, managerul reprezintă organizaţia, ceea ce înseamnă că:

În acest fel, managerii confirmă ceea ce este evident pentru actuala perioadă de evoluţie a societăţii şi anume că, oamenii trăiesc sau tind să trăiască într-o eră, numită, a “capitalului uman”, care, spre deosebire de erele precedente, cele ale “capitalului tehnic” şi ale “capitalului financiar”, se defineşte prin constituirea capitalului organizaţiei sau întreprinderii, într-o măsură semnificativă, din cunoştinţele, deprinderile şi experienţa angajaţilor.