Marea schismă

Pentru a intelege mai bine ce semnificatie a avut acest eveniment in evolutia crestinismului, trebuie sa ne intoarcem la contextul istoric al acelor vremuri,la motivele cauzatoare ale acestui important conflict.

Pe plan spiritual, ruptura dintre Roma si Constantinopol s-a dezvoltat încet, de-a lungul unei perioade îndelungate , punctul culminant fiind excomunicarea reciproca din anul 1054 dintre Patriarhul Mihail Cerularie si Cardinalul Umberto de Silva Candida, legatul papal. Aceasta schisma a dus la împartirea luind astfel nastere doua Biserici separate: cea Ortodoxa cu centru la Constantinopol si cea Romano-Catolica cu centru la Vatican (Roma).

Exista in practicile bisericesti un principiu in baza caruia erau luate, intr-un mod colegial, toate hotararile cu privire la invataturile si practicile fundamentale ale Bisericii, principiul ce poate fi numit sinodal sau colegial. Acest fel de a lua hotarari importante, printr-un sinod la care toti episcopii participau cu drepturi egale, contribuie la unitatea bisericii si la pastrarea intacta a dogmelor crestine.

Dar acelasi principiu biblic al sinod-ului a fost încalcat de Papa de la Roma. Episcopul Romei a ridicat pretentii nejustificate cu privire la dreptul lui de a hotarî singur în toate chestiunile legate de viata si învatatura Bisericii. Înainte de Marea Schisma de la anul 1054, episcopii din rasarit au cerut convocarea unor sinoade care sa rezolve, ca si în trecut, anumite diferente care au aparut în Biserica. Dar Papa, sub influenta politica a regilor franci, care doreau sa fie acceptati ca urmasi ai Imperiului Roman, a refuzat modul biblic de a rezolva problemele si a vrut sa introduca un principiu monarhic, ne-biblic. În aceste conditii se poate corect afirma ca Papa a fost acela care s-a rupt de partasia celorlalti episcopi si a creat un nou stil de biserica, ne-acceptat pâna atunci. Printre episcopii care aveau proeminenta în acea vreme erau cei din Constantinopol, Antiohia si Alexandria. Papa i-a nesocotit pe toti acestia si implicit a rupt unitatea Bisericii. Ulterior, în afara acelei unitati si partasii, Biserica Catolica a alunecat catre alte erori,bine cunoscute de toti.

Spre a-si justifica pretentia la rolul de conducatori în lumea crestina papii s-au servit de asa zisa Danie a împaratului roman Constantin cel Mare, care a fost primul împarat roman ce s-a convertit la crestinism. Drept recunostinta pentru ca Papa Silvestru l-ar fi vindecat de lepra, ar fi acordat printr-un document scris în anul 315 dreptul de domnie a Papei Silvestru si a urmatorilor papi asupra Romei, Italiei si provinciilor romane din estul bazinului mediteranean. Dania ar fi recunoscut totodata si primatul spiritual al Sfântului Scaun asupra tuturor bisericilor lumii.Aceasta Danie a lui Constantin cel Mare a fost mentionata însa pentru prima data în sec. 9 si a constituit o arma redutabila în cadrul disputelor aprinse pentru întâietate dintre biserica de vest ( Roma) si cea de est ( Constantinopol) . Controversa a culminat cu Marea Schisma din anul 1054, dupa care cele doua mari biserici s-au despartit definitiv. Multi papi s-au bazat pe acel act, a carei autencitate nu a fost pusa la îndoiala timp de peste 600 ani. Insa, o somitate istorica a vremii(prin 1400), a observat pentru prima data ca Donatio Constantini nu a fost amintit niciodata în lucrarile istorice ale episcopului Eusebius, contemporanul si biograful împaratului Constantin cel Mare;cercetarile ulterioare confirmand faptul ca Donatio Constantini este un fals istoric, întocmit probabil în jurul anului 760 spre a sustine primatul papal.

Pe de alta parte, datorita cresterii importantei Constantinopolului ca noua capitala a Imperiului, a crescut si importanta Bisericii de aici. Primului Conciliu de la Constantinopol (381), stabilea ca Episcopul acestui oras "va fi primul în onoare dupa Episcopul Romei, deoarece Constantinopolul este Noua Roma". Astfel, Biserica de aici îsi însusea o pozitie mai înalta decât Patriarhiile vechi ale Alexandriei si Antiohiei. În controversatul canon 28, Conciliul de la Calcedon (451) recunostea expansiunea granitelor si a autoritatii Patriarhiei Constantinopolului peste Episcopii Eparhiilor "printre barbari", sintagma interpretata variat ca referindu-se la ariile din afara Imperiului Bizantin sau la ne-greci. Oricare ar fi adevarul, pentru aproape 1.000 de ani, Patriarhia Constantinopolului a condus peste întreaga Biserica a Imperiului Roman de Rasarit (Bizantin), iar activitatea sa misionara a dus credinta crestina, în forma ei bizantina, multor popoare aflate la nordul granitelor Imperiului. Catedrala din Constantantinopol, Hagia Sophia (Sfânta Întelepciune), a fost centrul vietii religioase pentru lumea crestina rasariteana.