Raportul de Cauzalitate

Raportul de cauzalitate constituie una din cele mai dificile probleme ale teoriei și practicii dreptului penal. În literatura de specialitate, cercetarea raportului de cauzalitate a constituit o problema asupra căreia și-au indreptat atenția numeroși autori, ale căror eforturi sau canalizat in vederea elucidării sale pe planul dreptului penal și a creării astfel, a unui instrument care , pus la îndemâna practicii, să ofere soluții juste pentru toate situațiile cu care sînt confruntate instanțele de judecată, situații care, prin diversitatea și complexitatea lor, au ridicat adeseori, aspecte delicate, a căror rezolvare nu a fost lipsită de dificultate.

Raportul de cauzalitate constituie cea de-a treia componentă a laturii obiective si poate fi definit ca: legatura de la cauză la efect intre acțiunea sau inacțiunea voluntară, conștientă a infractorului și reziltatul socialmente periculos produs.

Din cauza împrejurărilor și condițiilor în care se pot comite infracțiunile în realitatea lor obiectivă, survin diferite dificultați în stabilirea raportului cauzal. Un asemenea raport este necesar să fie la baza oricării infracțiuni, însă prin acțiunea sau inacțiunea prejudiciabilă săvîrșită cu vinovăție se cere ca rezultatul să fie material, cerut expres de norma de incriminare. Astfel, în cazul infracțiunilor de

omor intenționat (art.145 CP al RM), lipsirea de viață din imprudență (art.159 CP al RM), vătămări corporale grave (art.151 CP al RM), neglijența în serviciu

(art.329 CP al RM) va trebui să se stabilească legătura de cauzalitate dintre moartea sau vătămarea integritații corporale a victimei. Dacă se va dovedi că urmările provocate nu sunt urmarea acțiunii realizate de aceasta, ci se datorează altor cauze, nu se va putea stabili o legătură de cauzalitate între acțiunea persoanei și urmarile constatate.

În literatura de specialitate modovenească și anume de către autorii, Stela

Botnaru, Alina Șavga și alți autori, raportul de cauzalitate este privit ca: raportul

de cauzalitate dintre acțiune-inacțiune și urmarile prejudiciabile, un raport obiectiv, de la cauză la efect, o relație de determinare, fiind uneori ușor de stabilit (de ex.: moartea unei persoane este rezultatul unei acțiuni de împușcare realizată de infractor).

Stabilirea dependenței cauzale ridică probleme mai cu seamă în acele cazuri în care urmarea a fost precedată de mai multe acțiuni concomitente sau succesive ale mai multor persoane, sau de mai multe împrejurări care au influențat, într-o măsură oarecare producerea urmării periculoase. Un exemplu în această situație ne îl oferă manualul lui Matei Basarab: deci într-o speță, făptuitorul a fost condamnat pentru omorul săvîrșit din imprudență (art.159 CP al RM), deoarece aflîndu-se sub influența băuturilor alcoolice, a circulat noaptea cu bicicleta, pe partea stîngă a drumului fără a avea lumini, și-a lovit altă bicicletă care circula din sens opus, din care cauză a survenit moartea ultimului. După o examinare minuțioasă a cazului, s-a stabilit că vor fi vinovați ambii biciliști, însă această sentință a fost considerată greșită. Deoarece, că chiar dacă biciclistul care a decedat era și el în stare de ebrietate și nici bicicleta sa nu va avea dispozitiv de iluminat, accidentul s-a datorat biciclistului care conducea pe partea stîngă a drumului.

Matei Basarab explică ideia în manualul său, că există infracțiuni în care nu se poate stabili legătura de cauzalitate, prin intermediul exemplului: X pilota un autovehicul pentru care nu avea permis de conducere, cprespunzător categoriei respective, Y s-a angajat în depășire fără a se asigura că o poate executa fără pericol, și ca urmare, a tamponat mașina condusă de X, care circula regulamentar pe partea dreaptă a șoselei. În cazul dat se consideră că X nu a contribuit la producerea accidentului care a cauzat prejudiciul, astfel el nu poate fi obligat la plata despăgubirilor, deoarece conducerea fără permis, nu se află în legătură cauzală cu urmarea dăunătoare produsă, în condițiile concrete.