Sinteze Drept Financiar

I. Clasificarea si rolul ordonatorilor de credite

Bugetul este programul prin care se prevad si se aproba veniturile si cheltuielile destinate exercitarii functiilor statului si satisfacerii altor nevoi publice pentru o perioada determinata (de obicei un an), program ce îmbraca forma legii.

Legea finantelor publice nr. 500/2002 stabileste principiile, cadrul general si procedurile privind formarea, administrarea, angajarea si utilizarea fondurilor publice, precum si responsabilitatile institutiilor publice implicate în procesul bugetar. Potrivit art. 1(2) din lege, se precizeaza ca dispozitiile acesteia se aplica în domeniul elaborarii, efectuarii, executarii si raportarii:a)bugetului de stat;b) bugetului asigurarilor sociale de stat;c)bugetelor fondurilor speciale;d)bugetului trezoreriei statului;e)bugetelor institutiilor publice autonome;f)bugetelor institutiilor publice, finantate integral sau partial, din bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetele fondurilor speciale, dupa caz;bugetului institutiilor publice finantate integral din venituri proprii;g)bugetelor fondurilor provenite din credite externe necontractate sau garantate de stat si ale caror rambursare, dobânzi si alte costuri, se asigura din fonduri publice;h)bugetului fondurilor externe nerambursate.

Pentru corecta întelegere a problemelor ridicate în ceea ce priveste prima categorie bugetara mentionata, se impune sa clarificam prin definire, clasificare si atributii, institutia ordonatorilor de credite, care sunt direct implicati în executia bugetara.

Legea nu defineste conceptul de ordonatori de credite, dar din clasificarea lor si atributiile ce le revin, am putea sa-i definim ca fiind: persoanele abilitate de lege, cu functii de conducere la nivelul organelor centrale sau locale ale administratiei publice, conducatorii altor autoritati publice si conducatorii institutiilor publice autonome, de a primi, repartiza si folosi creditele bugetare aprobate în conditiile legii.

Legea finantelor publice îi clasifica în trei categorii:1.ordonatori principali de credite;2.ordonatori secundari de credite;3.ordonatori tertiari.

1. Ordonatorii principali de credite sunt ministrii, conducatorii celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, conducatorii altor autoritati publice si conducatorii institutiilor publice autonome.

În cazurile prevazute de legi speciale, ordonatorii principali de credite sunt secretarii generali sau persoanele desemnate prin aceste legi.

Conducatorii institutiilor publice cu personalitate juridica, din subordinea ordonatorilor principali de credite, sunt ordonatori secundari sau tertiari de credite, dupa caz.

Ordonatorii principali de credite repartizeaza creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu si pentru bugetele institutiilor publice ierarhic inferioare, oricaror conducatori sunt ordonatorii secundari sau tertiari de credite, dupa în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

2. Ordonatorii secundari de credite repartizeaza creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu si pentru bugetele institutiilor publice subordonate, ai caror conducatori sunt ordonatori tertiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

3. Ordonatorii tertiari de credite utilizeaza creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor institutiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate si în conditiile stabilite prin dispozitiile legale.

Responsabilitatile ordonatorilor de credite

Potrivit art. 22 (1) si (2) din Legea finantelor publice, ordonatorii de credite au o serie de responsabilitati comune, indiferent de categoria lor.

Ei au obligatia de a angaja si de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor si destinatiilor aprobate, pentru cheltuielile strict legate de activitatea institutiilor publice respective si cu respectarea dispozitiilor legale.

Raspund, potrivit legii, de:a)angajarea, lichidarea si ordonantarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate si aprobate, potrivit art. 21 din Legea finantelor publice;b)realizarea veniturilor;c)angajarea si utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;d)integritatea bunurilor încredintate institutiei pe care o conduc;e)organizarea si tinerea la zi a contabilitatilor si prezentarea la termen a situatiilor financiare asupra situatiilor patrimoniului aflat în administrare si executiei bugetare;f)organizarea sistemului de monitorizare a programului de achizitii publice si a Programului de lucrari de investitii publice;g)organizarea evidentei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenti acestora; h)organizarea si tinerea la zi a evidentei patrimoniului, conform prevederilor legale.

II. Principiile procedurii bugetelor locale

Bugetul local este programul ce cuprinde cheltuielile si veniturile anuale necesare functionarii institutiilor administrativ-teritoriale si satisfacerii nevoilor publice de interes local, ce se aproba de catre consiliile locale si se adopta printr-o hotarâre, în concordanta cu prevederile cuprinse în bugetul de stat pentru echilibrarea bugetelor locale.În prezent, reglementarea bugetelor locale este facuta prin Legea nr. 273/2006 privind finantele publice locale.Existenta bugetelor locale presupune parcurgerea unor etape ce au o succesiune logica, cronologica si sistematica, care împreuna cu principiile ce le guverneaza si cu regulile ce le caracterizeaza constituie procedura bugetara.

1. Principiul universalitatii consta în faptul ca veniturile si cheltuielile se includ în buget, în totalitate, în sume brute. Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu exceptia donatiilor si sponsorizarilor care au stabilite destinatii distincte.

2. Principiul unitatii se refera la faptul ca veniturile si cheltuielile se înscriu într-un singur document, pentru a se asigura utilizarea eficienta si monitorizarea fondurilor publice locale, fiind interzisa retinerea si utilizarea de venituri în regim extrabugetar si constituirea de fonduri publice locale în afara bugetelor locale, daca legea nu prevede altfel.