Economia româniei

1. Dezvoltarea economică a unei ţări. Etape şi motivaţii

Dezvoltarea economică a unei ţări are loc în două etape, în funcţie de motivaţia acestei dezvoltări, şi anume:

- într-o primă etapă este necesară trecerea de la sărăcie la un nivel de trai decent generalizat. Acest lucru presupune ca fiecare familie să reuşească să-şi asigure veniturile băneşti care să-i acopere nevoile de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, educaţie, ocrotirea sănătăţii etc, adică a acelor nevoi care sunt comune tuturor indivizilor, indiferent de origine, cultură, sex sau rasă. Mărimea acestor nevoi depinde, desigur, de la om la om, atât de nivelul de dezvoltare al societăţii, cât şi de nivelul de dezvoltare al individului;

- într-o a doua etapă este necesară trecerea la o completare calitativă a nivelului de trai asigurat în prima etapă, şi prin satisfacerea altor trebuinţe - în domeniul culturii, educaţiei, transporturilor individuale, informaticii, al serviciilor de sănătate, turism, sport, distracţii, odihnă, întreţinere, reparaţii etc, precum şi îmbunătăţirea climatului social, politic, de muncă, familial etc. Toate aceste nevoi evoluează desigur pe măsura dezvoltării societăţii şi a individului.

Având în vedere cele de mai sus, putem afirma că primul obiectiv al dezvoltării economice a României este organizarea unei producţii de masă a bunurilor de larg consum şi a infrastructurii, care să asigure ridicarea nivelului de trai al tuturor locuitorilor ţării.

2. După 1989, România s-a orientat spre un capitalism sălbatic, dependent şi periferic

Idealul românilor care au participat trup şi suflet la evenimentele din 1989 a fost trecerea de la un sistem social de dictatură şi planificat centralizat, la un sistem economico-social capitalist, caracterizat prin democraţie şi libertate deplină.

Acest obiectiv s-a înţeles, în general, că s-ar putea realiza prin trecerea de la economia bazată numai pe planificarea centralizată, la o economie bazată numai pe piaţa liberă. Dacă mecanismul economic socialist era bazat pe planificare, dar nu excludea piaţa, mecanismul economic capitalist se bazează pe piaţă, dar nu exclude planificarea. Neînţelegându-se acest lucru, în fostele ţări socialiste, deci şi în România, s-a renunţat complet la planificarea macroeconomică, adică s-a renunţat de fapt la un instrument modern şi eficient de conducere a vieţii social-economice, absolut necesar în perioada de tranziţie de la socialism la capitalism.

Strategiile din fostele ţări socialiste şi rezultatele obţinute de aceste ţări au fost grav afectate şi de faptul că finalitatea tranziţiei la economia de piaţă a fost limitată la înlocuirea mecanismului economic centralizat, planificat, cu mecanismul economic centrat pe piaţă. După părerea noastră, finalitatea tranziţiei trebuie să fie înlocuirea sistemului social-economic socialist cu cel capitalist, lucru ce presupune modificări esenţiale nu numai în mecanismul de funcţionare a economiei, ci şi în conştiinţa şi în comportamentul oamenilor, lucru desigur mai greu de realizat şi mai de durată. Realitatea mondială demonstrează că sunt ţări ce au implementat mecanismul economic capitalist, dar se menţin de zeci de ani în rândul ţărilor subdezvoltate ale lumii. Acţionându-se după această filozofie, fostele ţări socialiste au devenit doar surse ieftine de materii prime şi forţă de muncă, precum şi pieţe de desfacere pentru ţările mai dezvoltate.

Noul sistem economico-social dorit de majoritatea românilor presupune, în primul rând, existenţa unei proprietăţi private dominante, puternice, care să genereze un capital privat puternic, ce poate fi investit în tehnologii producătoare de mărfuri competitive pe orice piaţă, care vor aduce profit pentru întreprinzători, venituri pentru forţa de muncă şi, ca atare, venituri la bugetul statului. Prin urmare, când vorbim de capitalism, vorbim de profit pentru agenţii economici şi de nivel de trai ridicat pentru populaţie.

În România, conducătorii care s-au perindat la putere au considerat că este de ajuns să se schimbe sistemul politic pentru a trece la capitalism, că se poate construi capitalism fără capital, fără investiţii, fără preponderenţa proprietăţii private, fără muncă asiduă, fără instituţii corespunzătoare ale statului. Ca urmare, la debutul anului 2001, privatizarea în ţara noastră s-a realizat într-o proporţie mai mică de 50%.

Privatizarea nu înseamnă ca proprietatea statului să fie cedată sau înstrăinată gratuit, ci vândută la preţ real, la preţ de piaţă. De asemenea, privatizarea înseamnă restituirea către foştii proprietari a bunurilor şi pământului luat abuziv în timpul comunismului. In România s-a realizat, de exemplu, restituirea doar parţială, şi uneori abuzivă, a proprietăţii funciare, dar nu şi a celei tehnologice. Rezultatul acestui proces a fost fărâmiţarea capitalului funciar în peste 40 milioane parcele, distrugerea capitalului tehnologic agricol, lipsa managementului performant şi, în final, realizarea unei producţii agricole de supravieţuire în cadrul micii proprietăţi, în care peste 40% din teren este nelucrat, transformând România din exportator în importator de produse agricole. Nu mai vorbim de acest proces aberant de „privatizare prin lichidare", fără existenţa unor studii serioase pentru a găsi posibilităţile de salvare parţială sau totală a unităţilor economice vizate. A avut astfel loc un proces bine regizat (atât dinăuntru, cât şi din afară) de distrugere a agriculturii, prin absorbţia capitalului agricol, fie de către bănci, fie de către o puzderie de „firme-căpuşă".

Toate cele de mai sus au dus la pierderea încrederii în proprietatea funciară, care a început să fie vândută pe preţuri de nimic sau chiar abandonată, în favoarea unor „prădători" care nu urmăresc decât tezaurizarea pământului, urmând ca apoi, când se va reface piaţa acestuia, să fie valorificat speculativ şi nicidecum în folosul agriculturii şi al ţării.

Nu trebuie să se înţeleagă de aici că suntem pentru menţinerea unităţilor economice nerentabile, dar suntem împotriva unui proces artificial, bine gândit, de falimentare peste noapte a unor întreprinderi care au fost, ani de zile, cu adevărat rentabile, având ca efecte zeci de mii de oameni disponibilizaţi şi lipsiţi de dreptul la muncă, deci şi la viaţă. Haosul care s-a instalat în agricultura românească dovedeşte că nimeni nu se ocupă serios de acest sector de importanţă strategică, că în acest sector nu există capitalism, ci doar o product ie de subzistenţă, bazată pe înapoiere tehnică.

Pentru a crea în România un stat capitalist cu adevărat, este necesar ca Guvernul să ia toate măsurile necesare pentru a-şi crea cât mai mulţi capitalişti, deoarece capitalismul înseamnă profit, iar statul capitalist trebuie să trăiască, în spe¬cial, din impozitul pe profit. Dacă statul se bazează, în special, pe alte surse de venit, acest lucru va da naştere la crize, şomaj şi inflaţie, adică va genera fenomene anticapitaliste. Este de ajuns să amintim doar că în România există cele mai multe impozite şi taxe din lume (87). Când o ţară nu este capabilă să genereze şi să înmulţească capitalişti autohtoni, va trebui să aducă capitalişti - investitori din afară, sacrificând astfel o parte din interesele sale şi chiar suveranitatea naţională.

Românul este întreprinzător. Dovada acestui fapt o constituie cei peste 600.000 de investitori români existenţi în 1995. înlocuirea profesionalismului cu algoritmul şi a raţiunii cu ideologia în activitatea de guvernare, a făcut ca în anul 2000 numărul investitorilor să scadă sub 100.000. De aceea, investitorii străini consideră că în România nu se pune preţ pe afacerile private şi deci că această ţară este ostilă formării capitalismului modern.