Problema Alegerii în Economie

I. ECONOMIA – FORMĂ A ACŢIUNII UMANE (Problema alegerii în economie)

1. Nevoile şi resursele economice – definire şi caracterizare

Nevoile, necesităţile sau trebuinţele, reprezintă dorinţe, visuri, idealuri sau aspiraţii ale oamenilor.

 Caracteristicile nevoilor:

- nelimitate ca număr;

- limitate în capacitatea de satisfacere;

- concurente;

- complementare;

- dinamice;

- formează un sistem.

Satisfacerea nevoilor umane se realizează prin intermediul acţiunilor umane (totalitatea acţiunilor desfăşurate de oameni pentru a-şi asigura cele necesare vieţii). Cea mai importantă componentă a acţiunii umane o reprezintă activitatea economică. Activitatea economică reprezintă activitatea conştientă a omului prin care acesta îşi asigură bunurile economice necesare satisfacerii nevoilor. Totalitatea activităţilor economice formează economia.

Pentru satisfacerea nevoilor se utilizează resursele economice.

Resursele economice reprezintă ansamblul potenţialului uman, natural, material, tehnic şi tehnologic, informaţional, cultural, ştiinţific şi economic de care dispune societatea la un moment dat. altfel spus, resursele economice sunt reprezentate de totalitatea elementelor existente la un moment dat şi care pot fi utilizate pentru satisfacerea nevoilor umane.

 Clasificarea resurselor economice:

- naturale;

- materiale;

- umane.

Resursele economice pot exista la un moment dat ca:

 stoc, resursele existente la un moment dat;

 ca flux, resursele atrase in procesul de producţie la un moment dat.

Resursele economice sunt limitate în raport cu nevoile nelimitate, această realitate economică este prezentată sub forma legii rarităţii resurselor. Legea rarităţii resurselor arată faptul că dinamica, structura şi intensitatea nevoilor se modifică mai repede decât dinamica, structura şi calitatea resurselor economice.

Limitarea resurselor în raport cu nevoile umane nelimitate, constituie problema fundamentală a economiei. Pentru rezolvarea acestei probleme, ştiinţa economică încercă să găsească răspunsul la următoarele întrebări:

- ce să se producă?

- cât să se producă?

- cum să se producă?

-pentru cine să se producă?

Formularea răspunsurilor la aceste întrebări trebuie să se facă pe baza următoarelor principii economice:

- principiul raţionalităţii, capacitatea omului de a acţiona în funcţie de propriile interese, pe baza cunoştinţelor dobândite şi prin anticiparea rezultatelor faptelor sale;

- principiul eficienţei şi optimalităţii, presupune satisfacerea unor trebuinţe mai numeroase cu aceleaşi resurse sau chiar cu resurse mai puţine. Eficienţa presupune ca raportul efect/efort să fie supraunitar, adică maxim de rezultate cu minim de efort.

- principiul ecologic, alegerilor oamenilor şi manifestarea propriului interes să se acă fără a se afecta mediul înconjurător.

Raritatea resurselor economice, respectiv a bunurilor economice, în raport cu nevoile presupune ca la fiecare alegere efectuată de om, atât în calitate de consumator, cât şi în calitate de producător, să se sacrifice alte variante alternative. Sacrificiul făcut reprezintă, o pierdere, un cost, denumit cost de oportunitate (CO).

Costul de oportunitate, numit şi cost al alegerii sau costul şanselor sacrificate, reprezintă costul celei mai bune dintre alternativele sacrificate.CO =

 X = valoarea bunurilor la care se renunţă

 Y = valoarea bunurilor alese

Costul de oportunitate este, în acelaşi timp, un cost relativ şi un cost real; relativ pentru că măsoară câştigul prin pierdere şi real pentru că se exprimă prin valoarea celei mai bune alternative sacrificate.

În procesul de producţie costul de oportuniate este analizat cu ajutorul frontierei posibilităţilor de producţie (FPP).

II. Utilitatea economică.

Utilitatea, în sens general, reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie. Utilitatea conomică reprezintă satisfacţio obţinută prin consumul unei cantităţi determinate dintr-un bun economic.

În literatura economică există două teorii cu privire la utilitate:

- teoria clasică sau obiectivă, care arată că muncă stă la baza valorii bunurilor, iar bunurile identice au aceeaşi utilitate pentru persoane diferite.

- teoria neoclasică sau subiectivă arată că bunurile economice au utilitate doar în măsura în care satisfac o nevoie umană, iar satisfacţia este resimţită în mod diferit de fiecare individ. Astfel, conform acestei teorii, un bun economic are utilitate dacă sunt îndeplinite simultan condiţiile:

o conştientizarea de către oameni că bunului economic, prin proprietăţile sale, le va satisface nevoile;

o oamenii trebuie să fie convinşi că nevoia lor poate fi satisfăcută cu ajutorul bunului economic;

o capacitatea oamenilor de a folosi efectiv diferitele bunuri economice.

Pentru măsurarea utilităţii, specific fiecărei teorii, există două metode: metoda cardinală sau obiectivă, aparţinând de teoria clasică, ce presupune determinarea utilităţii unui bun economic prin procedee ştiinţifice şi metoda ordinală, aparţinând de teoria neoclasică, care presupune ierarhizarea bunurilor economice sub forma unui clasament, în funcţie de preferinţele individuale ale consumatorilor.

Formele utilităţii economice:

o utilitatea individuală, satisfacţia obţinută prin consumarea unei singure unităţi/doze dintr-un bun economic;

o utilitatea totală ( ), satisfacţia obţinută prin consumarea unor doze succesive dintr-un bun economic;

o utilitatea marginală ( ), satisfacţia obţinută prin consumarea unei doze suplimentare dintr-un bun economic.

Utilitatea primei unităţi consumate dintr-un bun este mai ridicată, intensitatea nevoii fiind maximă, iar fiecare nouă unitate care se consumă, din bunul respectiv, are o utilitate mai mică pentru că satisface o nevoie în scădere.