Sociologie rurală - balada populară românească

I. INTRODUCERE

Folcloristica românească a acordat încă de la începuturile sale atenţia cuvenită epicii noastre populare care reprezintă o importantă valoare prin „oglindirea realistă şi evocarea pitorească a vieţii, a moravurilor, năzuinţelor si luptei maselor populare de-a lungul istoriei”

Folclorul a fost descoperit în secolele XVIII şi XIX de către oamenii de ştiinţă. O categorie folclorică mult discutată este balada. Aceasta a atras mult atenţia culegătorilor şi iubitorilor de folclor.

Balada reprezintă o mare importanţă în manifestările spirituale ale poporului român.

„Balada este cântecul povestitor de ascultare, cântec prin excelenţă eroic şi amplu, despre acţiuni vitejesti sau senzationale cu personaje în desfaşurarea vie a unui subiect adecvat”

„Noi zicem cântece iar nu versuri, nu poezii, pentru ca poporul nostru, toată poezia a carei temă corespunde simţului sş imaginaţiunii lui care adică e scoasă din din inima lui, trebuie să o cânte, iar altminterea nici că o primeşte, o dă uitărei” ( citat după V. Alecsandri)

„ Balada se cântă,sau mai bine, se zice. Zicerea aceasta e o recitare melodică. Putem spune că partea de cântec întovărăşeşte partea de poezie, o recheamă în minte – căci altfel omul nu e în stare de a da nimic – o întretine, şi călăuzind pe zicător, o adauge si o preschimbă însă, prin căldura creatoare care-l cuprinde pe acesta încetul cu încetul”.

„Cântecul bătrânesc sau balada este cântecul epic şi lirico-narativ cu caracter eroico-dramatic si senzaţonal, cu tematica şi subiecte care izvorăsc din apropierea basmului eroico-fantastic şi din domeniul vieţii profesionale, familiale şi de fiecare zi, deprins a fi cântat prin tradiţie multiseculară în stilul specific al recitativului popular poeticomuzical în cadrul prilejurilor celor mai obişnuite de adunare şi petrecere populară. El a luat fiinţă din trecutul cel mai îndepărtat al poporului şi al limbii române şi a evoluat o dată cu istoria poporului capătând către veacul al XVI-lea forma şi stilul clasic folcloric în care a ajuns a fi cules şi publicat din secolul al XIX-lea”

„Baladele sunt arii vechi ale cărora cuvinte totdeauna amintesc vreun suvenir sau vreun roman de amor. Ţăranii de la munte, carii sunt aevăraţii barzi români, cântă aceste balade cu un glas plângător foarte lin, cu un mouvement de muzica cu totul regulat, stăruind asupra notelor de cântec şi iuţind pe cele fantastice. Ei ştiu să deie acestor arii o espresie de întristare visătoare, un efect extaordinar”. ( Melodiile româneşti, în România literară, nr. 9, 27 februarie 1855, reprodus în V. Alecsandri, Opere, IV, Ed. Minerva, 1974, p. 394)

1. Etimologie

Termenul de “baladă” provine din latinescul ballo ( -are) care are sensul de a dansa; corespondentul în limba franceză al cuvântului românesc este „ballade”.

Termenul de „baladă” a fost folosit prima oară de către V. Alecsandri pentru denumirea eposului românesc. Poporul însă ştie chiar şi astăzi cântecele sale epice drept „cântece bătrânesti”, „haiduceşti”, sau „voiniceşti”. Termenul popular subliniază caracterul vechi şi eroic al cântecului nostru epic decât cel liric ( ballata, ballad, ballade). Cu excepţia cântecului Iancu Jancu, balada populară românească nu are nici o legătură cu dansul, fiind exclusiv un cântec vechi şi amplu, de ascultare de aceea sunt puţini cântareţii din popor care folosesc termenul de „baladă”.

2. Geneza baladescului

În Evul Mediu balada era o poezie epică cu formă fixă cântată în timpul unui dans. Ea are rădăcini în imaginarul străvechii culturi a indoeuropenililor ( stratul simbolic- zeităţi, idealuri intividuale; substratul mentalului colectic – acţiune, conflicte puternice, întâlniri tragice).

În Germania, baladele au la origine cântece eroice. Vechile romances spaniole se crede ca ar proveni din epică şi din cronici. Baladele scandinaviene ar fi creaţii ale epocii cavalereşti.

Balada este cultivată de trubaduri ( poeţi francezi care compuneau în Franţa de Sud, truveri ( poeţi care copuneau în Franţa de nord, de meinesänger-ii din Germania, de barzii scoţieni şi în general de rapsozii din întreaga Europă medievală.