Cenzura și Persuasiunea în Comunicare

Introducere

În genere, COMUNICAREA reprezintă un proces complex de transmitere a informaţiilor în cadrul unui cuplu pragmatic format din emiţător şi receptor. Comunicarea face posibilă coexistenţa indivizilor şi stă la baza raporturilor interumane. Sub orice formă, omul comunică: fie că verbalizează, fie că tace, fie prin mimică şi gestică, individul are întotdeuna un cuvânt de spus. Comunicarea este percepută ca element fundamental al existenţei umane.

În fiecare clipă, indivizii comunică, stabilind relaţii interumane bazate pe respect reciproc, încredere, iubire, înţelegere, loialitate, sinceritate, ori sprijin sau suport moral. Societatea modernă în care trăim ne învaţă şi ne impune o diversificare a rolurilor, comportamentelor şi relaţiilor cu care individul interacţionează. Pionul principal în stabilirea şi dezvoltarea raporturilor interumane o reprezintă insăşi COMUNICAREA.

1) Persuasiunea

Persuadarea înseamnă acţiunea de a convinge pe cineva să gândească într-un anumit mod sau să se comporte într-un fel anumit, precum şi rezultatul acestei acţiuni. ‚’’Persuasiunea’’ [fr. Persuasion, lat. persuasion, convingere] designează aptitudinea de a persuada.Este un substantive. Prin extensie, cuvântul “persuasiune” semnifică şi acţiunea de a convinge(Dex, 1996, 783). În fine, adjectivul “persuasiv”, ipso facto, califică un substantiv (de exemplu, persoană, mesaj, comunicare etc.)

Kathleen Kelley Readon(1991, 3) precizează că “persuasiunea este activitatea prn care se încearcă, prin comunicare simbolică, schimbarea comportamentului cel puţin al unei persoane.Este o acţiune conştientă şi apare când o ameninţare potenţială a scopurilor unei persoane este observată şi când sursa şi importanţa acestei ameninţări sunt suficient de importante pentru a merita efortul implicat de această acţiune.” După autoarea citată, persuasiunea presupune ghidarea persoanelor spre adoptarea anumitor comportamente, credinţe sau atitudini dorite de către cei ce persuadează, utilizând apeluri raţionale sau emoţionale. Prin persuadare nu se limitează posibilitatea de a alege a persoanelor persuadate, ci sunt prezentate cazurile de adoptare a modurilor de acţiune , a credinţelor şi atitudinilor preferate de către cei ce persuadează (ibidem).

După Kathleen Kelley Readon, mai trebuie spus că: a) termenul de “persuasiune” ca şi cel de “comunicare”, nu implică şi succesul acţiunii; b) persuasiune presupune interacţiunea a cel puţin două persoane (ceea ce exclude autopersuadarea şi comunicarea interpersonală); c) relaţia dintre agentul persuasiv şi persoana sau persoanele persuadate nu este unidirecţională; d) persuasiunea presupune o activitate cumulativă; schimbarea opiniilor, atitudinilor, credinţelor şi comportamentelor nu se produce instantaneu.

Pentru a depăşi dificultăţile definirii termenului de “persuasiune”, Robert H. Gass şi John S. Seiter (1999/2000, 22) fac distincţia între “persuasiunea pură” şi “persuasiunea borderline”(borderline, de graniţă, limită), în funcţie de 5 criterii. Această demarcaţie împacă punctele de vedere contrare şi conduce la “un model extins”al persuasiunii.

Mulţi autori consideră intenţionalitatea piatra de hotar dintre persuasiune şi influenţa socială.Conform modelului extins al persuasiunii, intenţionalitatea marchează graniţa dintre persuasiunea pură ( sau propriu-zisă) şi persuasiunea borderline.

În legătură cu efectele mesajelor persuasive, se pune întrebarea: poate fi vorba despre persuasiune când nimic din credinţele şi comportamentele persoanelor-ţintă nu s-a schimbat?

Daniel O’Keefe (1999/2000, 3) observă că persuasiunea implică o acţiune de succes. L-am persuadat pe cineva dacă l-am determinat să-şi schimbe opiniile, atitudinile, credinţelor sau comportamentul. Dacă nu, este vorba despre o acţiune ratată, despre o încercare eşuată.

Robert H. Gass şi John S. Seiter ( 1999/2003, 27) cred că „persuasiunea este mai bine înţeleasă ca activitate în care indivizii se angajează”, aceasta pentru că adesea este greu , dacă nu greu să se măsoare efectele mesajelor persuasive

2) Strategii de persuasiune

Prin termenul de „strategie” se înţelege ansamblul demersurilor de persuadare, planul de acţiune , ştiinţa şi arta de a folosi cele mai adecvate mijloace pentru atingerea scopului acţiunilor; „tehnica” are ca referenţial meşteşugul, artificiile la care recurgem pentru a influenţa opiniile , atitudinile şi comportamentele altora.

2.1)„Intensificare/minimalizare”

Modelul persuasiunii, elaborat de către Hugh Rank, permite agenţilor persuasivi să opteze pentru următoarele strategii: a) intensificarea propriilor puncte forte; b) intensificarea punctelor slabe ale părţii adverse; c) minimalizarea punctelor lor vulnerabile; d) minimalizarea punctelor de rezistenţă ale oponentului